Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce
au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu
nou, cel acvatic.
Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde
ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.
Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind
utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la
impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a
fost, fără îndoială, Homer). Homer descrie in Odiseea dupa razboiul Troian, momentul intalnirii dintre Ulise du femeile marii care ademenau cu glasul lor navigatorii, iar Ulise si tovarasii sai reusesc sa scape ascultand de sfatul vrajitoarei Circe sa se lege zdravan de catarg sa nu poata parasii nava, iar urechile sa le acopere cu ceara pentru a nu auzi primejiosul lor cantec vrajit.
Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.
Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă,
constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea
acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a
lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte
asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete:
în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte
creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele
din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu
cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte,
întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această
denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate
peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Comportamentul Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea
ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în
contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează
timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să
înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele
capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic
ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine
tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost
agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor
lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. In Egipt exista simboluri săpate în stâncă ca pietroglife cu o vechime de 30.000 ani in care apar grupuri mari de fiinte sirenoide alaturi de alti pesti marini.
Miturile sirenelor exista inca din perioada civilizatiei mesopotamiene.
Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. In Egipt exista simboluri săpate în stâncă ca pietroglife cu o vechime de 30.000 ani in care apar grupuri mari de fiinte sirenoide alaturi de alti pesti marini.
Miturile sirenelor exista inca din perioada civilizatiei mesopotamiene.
Zeul
Oannes traia sub apa, in timpul noptii, si venea pe uscat in timpul
zilei, pentru a-si propovadui invatamintele. Sotia sa, Damkina, i-a
facut sapte copii, ce aveau cu totii coada de peste. Si mitologia greaca
abunda in povesti cu sirene. Principala diferenta intre sirenele
"reale" si cele care tin de legenda este ca acestea din urma au
trasaturile si comportamentul mai vizibil umane. Se spune ca sunt niste
tinere virgine, de o frumusete extraordinara, care ii fac sa-si piarda
mintile pe barbati. Sirenele sunt capabile sa converseze cu fapturile
umane. Ele pot chiar sa se casatoreasca si sa duca o viata normala.
Folclorul marinaresc abunda de povesti care pun in scena sirene cu
sanii goi, care incearca cu disperare sa ii atraga pe marinari pe fundul
oceanelor. Unul dintre cei mai mari navigatori din istorie, Henri
Hudson (in medalion), a descris o aparitie de acest tip, raportata de
catre doi dintre membrii echipajului sau, Thomas Hilles si Robert
Rayner. Intamplarea a avut loc pe 15 iunie 1608, cand vasul ce se
indrepta spre Polul Nord se afla in apropiere de Novaia Zemlia, o insula
aflata la nord de Rusia. Iata depozitia lui Henri Hudson: "Spatele si
sanii ei erau asemanatori cu cei ai unei femei. Era la fel de inalta ca
si noi, avea pielea foarte alba si parul lung, negru. Cand s-a scufundat
inapoi in apa, i s-a vazut coada, inotand precum cea a unui peste".
In toate timpurile, "sirenele impaiate" au facut obiectul multor
expozitii, menite sa-i atraga pe curiosi. De aspect hidos, in general,
aceste creaturi, mai mult decat bizare, erau chiar vandute prin porturi,
sub numele de sirene. Desi oamenii de stiinta le-au negat vehement
recunoasterea, n-au oferit nici o explicatie in schimb. Este si cazul
celebrei fapturi impaiate aflate la Londra, in colectia orientala
Fermer&Rogers. Cu o lungime de 50 de cm, se compune dintr-un cap de
copil si un trup de peste, dar cu brate si torace de maimuta. Mult mai
bogat, muzeul regal din Scotia detine sapte exemplare de acest fel,
descoperite in diverse localitati de pe malul oceanului. Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in
apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura
semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv.
Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate
a marii, a propus eliberarea sa in apele marii.
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…
Pe
5 ianuarie 1900, Alexander Gunn, un agricultor onorabil din Scotia, se
plimba pe malul oceanului, la aproximativ 5 kilometri sud-est de
Sandwood Bay, cand a vazut o fiinta despre care a crezut prima data ca
este o femeie asezata pe o stanca, la doar cativa metri departare. Spre
marea sa mirare, cand s-a uitat mai atent, a vazut ca avea o coada de
peste. Cei doi protagonisti s-au uitat unul la celalalt timp de mai
multe minute. Din cauza ca mareea era joasa, sirena nu a putut sa fuga.
La un moment dat, teama luand locul mirarii, Gunn si-a luat picioarele
la spinare.
Din ziua aceea si pana cand a murit, in 1944, Gunn a ramas inflexibil in legatura cu ceea ce a vazut. "Nu era o foca, ci o sirena adevarata. Puteti sa radeti cat vreti de mine. Stiu ca am vazut o sirena adevarata si nu o sa-mi schimb parerea pentru nimic in lume". Fapt foarte interesant, si alte marturii de data recenta atesta prezenta unor astfel de creaturi in zona litoralului scotian. Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).
In
mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce
incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate
unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un
morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare
de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar
stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului
esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora. Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.
Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
În
1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut
un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”, el
precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi
proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru
zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu
ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau
peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit,
câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.
În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.
În
ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o
veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele
sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă
această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure,
însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.
„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”
Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect
cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor
animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy
Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au
întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner,
antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale
localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării.
Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela,
îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului.
Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept
cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la
mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au
dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror
fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă
au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o
şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute
au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală,
iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).
In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora.
Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
Dar daca acesti locuitori ai fundurilor marii exista cu adevarat, oare ce sunt ei de fapt? Un raspuns posibil la aceasta intrebare a aparut in 1960, cand Sir Alister Hardy, un renumit om de stiinta britanic, a lansat teoria conform careia umanitatea din zilele noastre ar descinde nu din maimute, ci din niste stramosi acvatici. In absenta oricarei fosile ce ar aduce dovada existentei acestei specii, ipoteza a fost respinsa pe loc de catre paleontologi, dar si-a gasit un discipol infocat in Elaine Morgan. Cartile sale extrem de documentate, precum "Originile acvatice ale omului", care i-au si justificat succesul in librarii, au adus numeroase dovezi anatomice, fiziologice si comportamentale, ce au sprijinit teoriile lui Hardy, suscitand o dezbatere ce s-a lasat cu scantei, printre antropologi.
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…
Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce
au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu
nou, cel acvatic.
Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde
ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.
Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.
Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă,
constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea
acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a
lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte
asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete:
în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte
creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele
din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu
cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte,
întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această
denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate
peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Comportamentul
Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci.
Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii.
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…
Dar intalnirile cu sirene nu au fost doar apanajul antichitatii. Astfel, in 1833, sase marinari navigand in largul insulelor Shetland, in Scotia, au spus ca au capturat o fiinta fabuloasa, jumatate om - jumatate peste, mai exact, cu trunchi de femeie si coada de peste, unul dintre legendarii locuitori de pe fundul oceanului, a caror existenta a fost negata constant de stiinta.
Conform marturiilor culese la vremea respectiva de la toti pescarii ce fusesera in barca, acestia au urcat captura la bord cu ajutorul unei plase, apoi au observat-o timp de trei ore, eliberand-o in final. Tot timpul cat a fost prizoniera, faptura aceea ciudata a emis sunete slabe si triste, dar nu a facut nimic pentru a scapa din mana pescarilor.
Cand
intamplarea s-a raspandit in ziarele timpului, capitanul si unul dintre
oamenii de la bord au fost interogati insistent de catre un profesor de
la departamentul de istorie naturala, de la Universitatea din Edinburgh
(Scotia). Cei doi au spus ca sirena masura aproximativ 1 metru lungime.
Partea de sus a corpului era cea a unei femei, pieptul fiind
protuberant. Fata, gatul si fruntea erau scurte, precum ale unei
maimute, in timp ce aspectul gurii si buzele erau perfect omenesti. Dar
cel mai bizar lucru, dupa spusele pescarilor, era partea de jos a
corpului, ea fiind identica cu cea a unui peste. In concluzia celebrei
sale lucrari, "History of Whales and Seals" ("Istoria Balenelor si
Focilor - 1839), in care face referinta la acest incident petrecut in
largul insulelor Shetland, zoologul Robert Hamilton scrie: "De data
aceasta nu putem recurge la scepticismul obisnuit, afirmand ca este
vorba despre foci sau alte animale marine ce au fost observate, si ca
aceasta viziune, actionand asupra unei imaginatii infierbantate, a
provocat iluzii optice. Este imposibil sa credem ca, avand in vedere
circumstantele, sase marinari din Shetland sa fi comis aceasta
greseala". 
Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Comportamentul
Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci.
Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii.
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…
Dar intalnirile cu sirene nu au fost doar apanajul antichitatii. Astfel, in 1833, sase marinari navigand in largul insulelor Shetland, in Scotia, au spus ca au capturat o fiinta fabuloasa, jumatate om - jumatate peste, mai exact, cu trunchi de femeie si coada de peste, unul dintre legendarii locuitori de pe fundul oceanului, a caror existenta a fost negata constant de stiinta.
Conform marturiilor culese la vremea respectiva de la toti pescarii ce fusesera in barca, acestia au urcat captura la bord cu ajutorul unei plase, apoi au observat-o timp de trei ore, eliberand-o in final. Tot timpul cat a fost prizoniera, faptura aceea ciudata a emis sunete slabe si triste, dar nu a facut nimic pentru a scapa din mana pescarilor.
In anul 1930, un incident uluitor s-a produs langa insula Benbecula, in
Hebride. Dupa ce a fost vazuta inotand in larg, de mai multi pescari ce
tocmai isi adunau plasele, o sirena cu coada de peste, dar total lipsita
de solzi, a fost omorata, din greseala, de un copil care a aruncat cu o
piatra mare in ea. Cand cadavrul a fost aruncat de valuri pe plaja, a
doua zi, el a fost examinat de catre Duncan Shaw, seriful districtului.
Omul in uniforma a estimat ca micuta creatura avea suficiente
caracteristici umane pentru a fi inmormantata. Sirena a fost asadar
asezata intr-un sicriu. Numerosi locuitori ai insulei, convinsi ca era
vorba despre una dintre acele fiinte fantastice despre care vorbeau
legendele lor, au asistat la funeralii cu respect.
Din ziua aceea si pana cand a murit, in 1944, Gunn a ramas inflexibil in legatura cu ceea ce a vazut. "Nu era o foca, ci o sirena adevarata. Puteti sa radeti cat vreti de mine. Stiu ca am vazut o sirena adevarata si nu o sa-mi schimb parerea pentru nimic in lume". Fapt foarte interesant, si alte marturii de data recenta atesta prezenta unor astfel de creaturi in zona litoralului scotian. Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora. Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.
Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.
În
afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care
semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu
tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi
scot hohote vesele de râs.”
Se
cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare,
ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea
povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de
a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este
tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă;
când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.În cartea Legendele Mării, Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.
Un
marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie,
a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a
mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să
se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea
apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a
prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie
mai mult de ea, dispărea în apă.
Atunci
unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena,
mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi
dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară
definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca
mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu
este un semn bun.”
Se
spune, de asemenea, că uneori sirena este cea care îi ajută pe
vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi
mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi
copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care
îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă
naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi
la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.
Ele
pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi
în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În
Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”.
Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va
răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a
înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus: „Pentru tine şi
descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”
În
ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o
veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele
sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă
această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure,
însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”
In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora.
Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
Dar daca acesti locuitori ai fundurilor marii exista cu adevarat, oare ce sunt ei de fapt? Un raspuns posibil la aceasta intrebare a aparut in 1960, cand Sir Alister Hardy, un renumit om de stiinta britanic, a lansat teoria conform careia umanitatea din zilele noastre ar descinde nu din maimute, ci din niste stramosi acvatici. In absenta oricarei fosile ce ar aduce dovada existentei acestei specii, ipoteza a fost respinsa pe loc de catre paleontologi, dar si-a gasit un discipol infocat in Elaine Morgan. Cartile sale extrem de documentate, precum "Originile acvatice ale omului", care i-au si justificat succesul in librarii, au adus numeroase dovezi anatomice, fiziologice si comportamentale, ce au sprijinit teoriile lui Hardy, suscitand o dezbatere ce s-a lasat cu scantei, printre antropologi.
https://www.youtube.com/watch?v=2e7ESOD2_K0
https://www.youtube.com/watch?v=OVhYo41FOY8https://
www.youtube.com/watch?v=i4V6mJSqlws
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=tQKoHuWo0Z4
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=r6jzn0hIiNU
https://www.youtube.com/watch?v=Jvh9CdH1Nao
https://www.youtube.com/watch?v=8ROaTfBILM8
www.youtube.com/watch?v=i4V6mJSqlws
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=tQKoHuWo0Z4
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=r6jzn0hIiNU
https://www.youtube.com/watch?v=Jvh9CdH1Nao
https://www.youtube.com/watch?v=8ROaTfBILM8
.jpg)
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu