Legenda convertirii lui la creștinism are mai multe variante. O prima variantă spune că Longinus ar fi fost un soldat orb, iar când a înfipt lancea în coasta lui Iisus, câteva picături de sânge i-au căzut pe ochi, dându-i în mod miraculos vederea. Atunci, Longinus l-a recunoscut pe Iisus ca fiu al lui Dumnezeu.
O altă variantă spune că după ce l-a înjunghiat pe Iisus, îndurerat și văzând că, cu toate că era pe moarte, Iisus vorbea calm și înțelept și-a dat seama că este fiul lui Dumnezeu și s-a convertit la creștinism.
Fara indoiala ca a fost impresionat de blandetea si calmul lui Hristos, de vorbele pe care le-a rostit inainte de a muri, de modul in care a suportat suferintele si agonia. Dar a fost ceva mai mult: Iisus i-a dat harul convertirii pentru o fapta buna: dat fiindca, vazandu-l sfarsit de puteri, pe drumul Golgotei, i s-a facut mila si i-a luat crucea de pe umeri, obligandu-l pe Simon din Cirene sa i-o duca, sau pentru ca le-a permis femeilor sfinte sa se apropie de locul supliciului, lucru neingaduit la o executie capitala, sau poate pentru ca, in momentul in care l-a auzit spunand: „Mi-e sete”, i s-a facut mila si a dat dispozitie unui soldat sa ia din plosca sa apa amestecata cu otet – bautura soldatului roman – si sa-i umezeasca buzele arse.
Pe de alta parte, Loginus curta o tanara evreica de familie foarte buna, pe nume Rasela, care era una dintre femeile care lepadasera bogatia si il urmasera pe Hristos. Se spune ca, prin intermediul ei, Longinus stia cine era Iisus si chiar ar fi fost pe jumatate convertit la noua religie. In consecinta, ajungand sa fie martor la chinurile Mantuitorului, le scurteaza, dupa obiceiul timpului: strapungandu-l cu sulita coasta dreapta, „de a curs sange si apa”. Dar nu-i zdrobeste fluierele picioarelor, respectandu-se profetia „si oasele Lui nu pot fi zdrobite”. Cronicarii orientali au inregistrat ca aceasta fapta s-a petrecut in ziua de vineri, la ora 21 si 20 de minute (ora Ierusalimului).
Moartea lui Longinus este necunoscută, dar conform unor surse grecești ar fi fost martirizat la Gabala, în Cappadocia. Legenda spune că prin secolul al XIII-lea, moaștele sale au fost duse în Europa, unde au fost împărțite mai multor biserici din Roma, Praga si Sardinua.
Istoria Lancei Destinului. Scrierile apocrife, multe descoperite la Marea Moarta, vorbesc de Lancea Destinului, despre care se spune ca ar fi sulita romana ce a apartinut centurionului Cornelius Longinus. Aceasta sulita are o poveste impresionanta, potrivit cronicarilor. Fusese confectionata de un neintrecut fierar orb de la Damasc, din fier ceresc (de provenienta meteorica) si din cutitasul profetului Ilie. Manerul fusese intarit cu inele elegante de bronz si sculptat din lemn de cedru libanez, incrustat cu elixire magice care o faceau „invingatoare, vesnica, usoara, iar focul de ea nu se prindea”. Longinus a cumparat lancea cu 30 de talanti, o suma uriasa la acea vreme, echivalentul a cateva sute de mii de euro.Lancea Destinului i-a purtat noroc imparatului roman Traian in Dacia. Fierarul l-a consolat: „sa nu-ti para rau ca ai platit o mica avere; sulita este mai importanta decat tot ce am facut eu pana acum si va fi mai faimoasa decat cetatea Damascului cu cele sapte porti ale ei”. Legendele spun ca Lancea Destinului conferea posesorului talente militare si victorie asupra dusmanului oricat de ingrozitoare ar fi fost batalia. A ramas in posesia familiei lui Longinus pentru o suta de ani. Apoi, a ajuns o vreme in mana imparatului Traian, care nu credea in virtutile sale miraculoase, dar a avut surprinzatoare victorii militare, chiar si impotriva Daciei, in pofida renumelui sau de invincibilitate de pana atunci.
Mai tarziu, lancea sutasului a intrat in posesia Sfantului Mauritius Africanul, primul cavaler crestin. Apare apoi in Bizant, unde a ramas mai multe sute de ani, devenind una din armele imparatului Constantin cel Mare. A fost furata de venetieni, potrivit unor marturii. Ultima stire certa arata ca Lancea Destinului a facut parte din tezaurele nepretuite ale Cavalerilor Templieri.
Lancea, din mainile lui Hitler, în Fort Knox din Washington. Se spune ca ar fi fost recuperata de arheologul german Otto Rahn, in anul 1938, din imprejurimile castelului Monsegur – din tinutul catarilor (in Franta) – si ca ar fi ajuns in posesia lui Adolf Hitler, pana la 28 decembrie 1942, cand a fost sustrasa din buncarul fuhrerului de catre un comando american. Exista zvonuri ca, in prezent, Lancea Destinului s-ar afla la Fort Knox (SUA), ceea ce ar face ca Washington-ul sa fie de neinvins. O copie a acesteia se afla intr-o catedrala din Germania.
S-a pretins ca trupul sfantului Longinus ar fi fost descoperit la Mantua in anul 1304, impreuna cu un burete imbibat cu sangele lui Hristos (pe care il pastrase dupa ce asistase la curatirea trupului Sau coborat de pe cruce). Relicvele au fost impartite, ajungand in diverse locuri: Praga, Karlstein, Vatican. Dar, in acelasi timp, sardinienii sustin ca ar fi in posesia moastelor, pe care le-ar fi gasit pe insula lor, unde sfantul a fost supus la chinuri in timpul imparatului Nero. Pe de alta parte, grecii sustin ca Longinus a fost martirizat in Gabala, Capadocia. Se spune insa ca i s-ar fi gasit capul la Ierusalim si ar fi fost dus in Capadocia.
Sfantul Longinus este sarbatorit la 15 martie de catre Biserica Romano-Catolica. O impresionanta statuie a sa se gaseste in Bazilica Sfantul Petru de la Vatican.
In
primavara anului 1981, vizitatorii care se aflau intr-o expozitie
organizata la Viena, in Palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor
austrieci, au fost socati sa descopere printre exponate o lance veche,
pe care se afla legat cu o sarma de argint un piron. Despre aceasta
sulita se spunea ca este chiar obiectul cu care a fost impuns in coaste
Iisus Hristos, iar cuiul, unul din cele cu care fusese pironit pe cruce
Mantuitorul. Povestea acestei relicve este una fabuloasa. Legenda a
atribuit arma centurionului roman Longinus, care, in cele din urma, ar
fi devenit crestin. Obiectele expuse au facut parte, impreuna cu coroana
si sceptrul, din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de
natiune germana, ca simboluri ale puterii invincibile.
O
prima mentiune a existentei acestei relicve este facuta intr-o cronica
din Evul Mediu, care spune ca lancea ar fi apartinut imparatului
Constantin cel Mare, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim
impreuna cu alte instrumente ale patimilor lui Hristos. O alta cronica
il mentioneaza ca posesor pe generalul roman Mauritius, trecut la
crestinism cu 6.600 de soldati ai legiunii Tebaina, martirizati pentru
credinta lor marturisita pe malul fluviului Rhone, in apropierea
localitatii elvetiene Sain-Maurice. Aproape 700 de ani nu se mai stie
nimic despre aceasta relicva. Abia in secolul X reapare in posesia
nobilului longobard Samson, care complota impotriva regelui Berengar si
intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei. Cu acest prilej s-ar fi
"confirmat" puterea armei. Din acel moment, posesia ei conferea "darul
ceresc datator de vesnica biruinta", drept care lancea a devenit extrem
de ravnita. Pe la anul 935 intra in posesia regelui Henric I, care o
lasa mostenire, impreuna cu regatul, fiului sau Otto I cel Mare, care cu
ajutorul lancei ar fi obtinut importante victorii militare impotriva
lorenilor si maghiarilor. Otto I cel Mare este cel care pune bazele
Sfantului Imperiu Roman, de sorginte germana, iar lancea va dobandi o
importanta politica pe langa cea religioasa.
In 1002, sulita a fost furata din mana unui episcop chiar in timpul funerariilor imparatului Otto al III-lea, intrand in posesia regelui Henric al Bavariei, devenit ulterior imparat. Se pare ca in vremea acestui suveran lancea a fost rupta in doua si tot atunci a fost imbracata intr-o manseta din aur pe care a fost gravat textul: "Lancea si cuiul Domnului". In legatura cu fragmentarea sulitei, exista o istorie mai veche, care spune ca de fapt lancea ar fi fost rupta in timpul ocuparii Ierusalimului de catre persi, in anul 615, din ea pastrandu-se numai varful. Pe la anul 1098, cruciatul Peter Bartholomew l-ar fi descoperit in Antiohia, gratie Sfantului Andrei, care ii aparuse intr-o vedenie.
Cateva veacuri, lancea a ramas la Nurnberg, facand parte din tezaurul regal. Din cauza razboaielor napoleoniene, la 1800, relicva, impreuna cu tezaurul au fost transportate la Viena, unde au ramas pana in 1938 cand, dupa Anschluss, insusi Hitler a poruncit sa fie adusa inapoi la Nurnberg, unde a fost expusa in Biserica Maestrilor Cantareti, ca "semn al sosirii noii ere pentru Marele Reich german".
Dupa razboi, in 1946, autoritatile americane de ocupatie au inapoit tezaurul Austriei, impreuna cu lancea.
Alte fragmente si lanci in lumeSpecialistii sunt rezervati in legatura cu autenticitatea relicvei, Percy Ernst Schramm, un prestigios istoric ococidental, afirmand chiar ca acest tip de arma ar fi caracteristic secolului al VIII-lea. Dar partizanii autenticitatii piesei spun ca relicva de la Hofburg este mult mai veche, la fel si cuiul. Ei pretind ca este posibil ca pe vremea lui Carol cel Mare lancea si cuiul sa fi fost topite si turnate din nou. In lume, mai exista o bucata din celebra lance a lui Longinus la Vatican, din anul 1492, cand sultanul Baiazid al II-lea Adli (Cel drept) i-ar fi trimis-o in dar Papei Inocentiu al VIII-lea. Acest fragment provine din tezaurul de relicve al Bisericii Sfanta Sofia. O alta lance, descoperita in timpul cruciadelor, se afla la Etschmiadzin, din 1098, in Armenia, iar o alta la Cracovia, in Polonia. De asemenea, fragmente din lance se mai afla la Ierusalim si la Istanbul. Pe la 1241, un alt fragment din lance ar fi fost daruit de Baudoin al II-lea, ultimul imparat latin al Orientului, regelui Ludovic al IX-lea, canonizat ulterior ca Sfantul Ludovic, care il va depozita in Sainte Chapelle, alaturi de relicva coroanei de spini. Fragmentul ar fi disparut insa in timpul Revolutiei Franceze.
www.crestinortodox.ro
http://sweetwildworld.wordpress.com/
.jpg)
.jpg)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu