Craniile alungite din Paracas Peru

Peninsula Caracas, Peru, este locul unde arheologul Julio Tello avea să descopere unele dintre cele mai bizare cranii din lume. Se întâmpla în anul 1928, când peste 300 de cranii cu un aspect neobișnuit îi punea în dificultate pe oamenii de știință de la acea vreme. Povestea a stat neexploatată până în zilele nostre, când cu ajutorul tehnologiei, s-au putut face mai multe cercetări asupra ADN-ul „Craniilor Paracas”, cum au fost ele denumite. Cel mai recent studiu pare a schimba nu numai percepția despre aceste cranii dar și istoria întregi omeniri. Regretatul Sr. Juan Navarro, proprietarul și directorul Museo Arqueologico Paracas, care găzduiește o colecție de 35 de cranii Paracas, a permis prelevarea de probe din trei cranii alungite pentru testarea ADN-ului, inclusiv din cel al unui copil. O altă probă a fost obținută dintr-un craniu peruvian care a fost cercetat în Statele Unite ale Americii timp de 75 de ani. Toate probele au fost mai apoi trimise la trei laboratoare separate pentru testare, unul în Canada, și două din Statele Unite. Pentru a nu influența cumva rezultatele, geneticienii nu au avut informații despre originea probelor, tot ce aceștia au știut a fost faptul că aparțin unei mumii forte vechi.
Rezultatele au arătat faptul că aceste cranii au legătură cu un haplogroup (grup de populație genetică) H2A, care se găsește cel mai frecvent în Europa de Est, dar și un grup genetic numit T2B originar din Mesopotamia, zona Siriei de astăzi, cei drept într-un procent mult mai mic. În cazul în care aceste rezultate sunt confirmate prin teste suplimentare, înseamnă că popoarele din Europa de Est și Orientul Mijlociu au migrat spre America cu mult înainte ca istoria noastră să certifice acest lucru. Cum de au reușit așa ceva, nimeni nu poate ști în acest moment.
„Această informație rescrie istoria așa cum o știam noi. Unii oameni de știință mă vor ataca subliniind faptul că eu nu sunt un om de știință, dar îndemn orice sceptic să refacă testele. Să plătească un laborator și apoi să vină la mine…” , a declarat LA Marzulli, autorul principal al studiului. 
Rezultatele sunt, de asemenea, în concordanță cu faptul că multe dintre Craniile Paracas conțin încă urme de păr roșu, o culoare care nu se găsește la nativii din America de Sud, originea lor fiind plasată în Europa și Orientul Mijlociu. Din punct de vedere al vechimii acestea au vârste cuprinse între 2000 și 3000 de ani, iar motivul formei alungite neobișnuite nu a fost încă elucidat. 
A existat și încă mai există speculații cum că originea lor ar fi extraterestră și mulți au sperat că testarea ADN-ului ar dovedi sau nu acest lucru. Ei bine, nu este tocmai atât de simplu, cel puțin asta susține jurnalistul Brien Foerster. Potrivit acestuia programele de testare a ADN-ului se pot compara numai cu probele ADN dintr-o bază de date uriașă numită GENTECH și deținută de Statele Unite. Astfel de teste complexe sunt în curs de inițiere, însă un calendar clar al desfășurării lor nu a fost întocmit. Alte ipoteze privind forma alungită a craniilor vorbesc despre o boală genetică ereditară denumită Craniosynostosis, care duce la contopirea celor două plăci parietale, sau un proces de deformare cauzat intenționat de acele persoane.
Până la efectuarea de noi teste suplimentare, care ar putea dura alți câțiva ani buni, LA Marzulli, pare a înclina, deși e conștient că pentru această ipoteză nu prea are dovezi, că aceste cranii ar putea aparține poporului Nefilim. Aceștia sunt menționați în Biblia ebraică ca fiind îngeri decăzuți și veniți pe Pământ, unde întemeiază familii mixte cu pământencele din zona Levantului. Scrieri despre Nefilimi sunt, de asemenea, găsite într-o serie de alte scrieri evreiești și creștine. 
In urma reconstructiei acestor cranii, facuta de Marcia au rezultat urmatoarele chipuri evident nepamantene:

sursa: ancient-origins.net/

sursa: hiddenincatours.com/

Travis Walton a pretins ca extraterestrii l-au rapit in 1975

Nascut in 1953, Travis Walton a pretins ca extraterestrii l-au rapit in 1975. Echipele de politie au pornit incautarea lui insa Walton a aparut dupa 5 zile, extrem de agitat.

“În seara zilei de 5 noiembrie 1975 o echipa de sapte taietori de lemne, condusa de Michael H. Rogers, se întorcea, într-o camioneta, acasa în Snowflake (Arizona). Au vazut într-un luminis plutind, aproape de sol, un enorm disc luminos. Au oprit, iar Travis Walton, atunci de 22 de ani, s-a apropiat de obiect. Un fascicul orbitor de lumina l-a doborât, iar tovarasii sai, îngroziti, si-au cautat scaparea demarând în tromba. Peste câteva minute, când si-au mai revenit, s-au întors, dar Walton, ca si obiectul, disparusera.

Au fost alertate imediat autoritatile, a urmat o cautare intensa. Întrucât Walton nu era nicaieri, s-a deschis o ancheta, banuindu-se ca tovarasii sai l-au omorât. Dar Walton a reaparut dupa cinci zile, într-o localitate apropiata. El a spus ca între timp a fost sechestrat într-o nava extraterestra, furnizând si numeroase detalii.

Mai multi specialisti OZN au investigat cazul si l-au considerat autentic; scepticii au spus însa ca a fost o înselatorie, facuta de întreaga echipa, probabil pentru faima sau bani.” sursa

“Langa localitatea Heber (comitatul Navajo, Arizona – S.U.A.), in seara zilei de 5 noiembrie 1975 sapte muncitori forestieri se intorceau intr-o camioneta spre casele lor din Snowflake. Pe la ora 18.15, in timp ce treceau prin padure, au zarit intr-un luminis, la circa 20 de metri, un obiect discoidal auriu, luminos, aparent metalic, cu diametrul de 5-6 metri, grosimea de 3 metri si un mic dom in varf, plutind la cca cinci metri de sol. Soferul a oprit, iar Travis Walton, de 22 ani, a coborat si s-a apropiat de disc. Ceilalti strigau in acest timp la el sa se intoarca, dar o raza verde-albastruie l-a izbit pe Walton peste fata si piept, facandu-l sa cada…

Colegii, isterizati, au pornit camioneta indepartandu-se in viteza. Apoi, cuprinsi de remuscari, s-au intors la locul incidentului, dar OZN-ul disparuse si nici tovarasul lor nu era nicaieri. Ajunsi in Snowflake, au alertat seriful. Mai multi barbati s-au intors in padure, reluand cautarile. A doua zi au revenit cu circa cincizeci de oameni, unii calari, sau in automobile de teren iar in final si cu un elicopter; fara succes. Intre timp politia a ajuns la concluzia ca cei in cauza l-au ucis pe Walton. Drept urmare a fost adus un detector de minciuni si au inceput interogatoriile. Dar toti cei sase au dat raspunsuri concordante; iar la cinci dintre ei depozitiile au fost sustinute si de detector.

In seara zilei de 10 noiembrie Walton a reaparut, sunandu-si sora de la un telefon public din afara orasului. Era confuz, infricosat, a slabit intre timp zece kilograme, dar nu arata ca cineva care a ratacit timp de cinci zile prin padure.

Supus interogatoriului, atat de catre oficialitati, cat si de cercetatori ai fenomenului OZN, a povestit ca dupa ce a fost lovit de raza si-a pierdut cunostinta. Cand si-a revenit zacea pe spate pe un soi de masa si era cercetat de trei omuleti cenusii fara par, avand un craniu imens, barbie fina, un nas cu nari minuscule, urechi degenerate, buze aproape inexistente. Ochii, hipnotici, aminteau de cei ai pisicilor. La urletele si agitatia lui Walton cei trei au iesit din incapere, dar dupa scurt timp e luat in primire de un barbat inalt de circa 1,90 metri, cu o constitutie atletica, perfect uman. Avea parul aspru, drept, de culoarea nisipului, ochii-i erau stralucitori, de culoare caprui-aurie; pe fata smeada nu se vedea nici o urma de barba sau mustata. Nu purta nici o arma sau alt obiect. Walton i-a adresat cateva intrebari dar strainul parea ca nu-l intelege.

De aici amintirile lui Walton devin cetoase, unele detalii fiind scoase la iveala ulterior, cu ajutorul regresiei hipnotice. Vede intr-un hangar alte doua sau trei “farfurii zburatoare”, intalneste alti trei indivizi asemanatori cu insotitorul sau. Erau doi barbati si o femeie, foarte bine facuti. Semanau intre ei de parca ar fi fost frati. Walton incearca din nou sa puna intrebari, dar rezultatul este acelasi – tacere si zambete prietenoase. A fost apoi apucat de brate si, in ciuda rugamintilor si protestelor sale, i s-a pus pe fata o masca, asemanatoare mastilor de oxigen, iar el a simtit cum puterile il parasesc si totul in jur se intuneca. Urmatorul lucru de care isi amintea a fost ca zacea pe burta, noaptea, pe marginea unei sosele in apropiere de Heber. Intorcand capul, a mai apucat sa zareasca, foarte aproape, un OZN cu diametrul de vreo 15 metri plutind deasupra carosabilului si tasnind apoi vertical si fara zgomot spre cer.

Walton a fost testat cu detectorul de minciuni, supus regresiei hipnotice, examinat de psihiatri, ca si de cunoscuti investigatori OZN. Concluzia a fost ca, poate cu exceptia unor amanunte, istoria trebuie acceptata ca reala…”