Muntele Kailash, muntele zeilor

Muntele Kailash (cristal în sanscrită) numit şi Gang Rinpoche sau pur şi simplu Kailasa, este un lanţ muntos himalayan culminând cu altitudinea de 6.714 metri. Situat în prefectura Ngari, din Tibet, în apropire de lacurile Manasarovar şi Rakshastal, este sursa a două dintre cele mai mari fluvii al Asiei: Indus şi Sutlej.

Acest munte este centrul universului budist (fiecare budist aspiră să realizeze aici o kora, adică să-i facă turul). De asemenea, este un loc sacru pentru hinduşi, jaini şi bonopi de multe secole. Este un loc sfânt unde oamenii vin şi se roagă. 

Vărful muntelui este considerat lăcaşul lui Shiva şi a lui Shakti Parvati (fata muntelui), ceea ce explică caracterul său sacru pentru hinduşi. Potrivit legendei, în timpul unei altercaţii între un călugăr tibetan bon şi stăpânul Milarepa, pentru a-şi arăta superioritate, s-ar fi transportat pe vârful muntelui pe o rază de soare. 

Forma oarecum neobișnuită a Muntelui Kailash a condus la speculații cum că muntele acesta nici măcar nu ar fi un munte. Cercetătorii ruși au sugerat că vârful muntelui este de fapt o uriașă piramidă construită de oameni cu mult timp în urmă. Acum, dacă acest lucru este adevărat, istoria umană ar trebui să fie rescrisă. Ar însemna că aceasta este cea mai mare piramidă cunoscută în ziua de astăzi. 

Oamenii de știință care au studiat topografia și structura muntelui spun că are formă piramidală și, la fel ca în cazul celorlaltor piramide, aceasta este și ea orientată către punctele cardinale. ”Rezultatele studiilor rusești recente din Tibet și mai ales în zona munților Kailash, dacă ar fi reale, ar putea schimba în mod radical înțelegere noastră legată de dezvoltarea umanității și a civilizațiilor. Una dintre teoriile rusești a enunțat faptul că muntele Kailash ar putea fi o piramidă uriașă, construită de om, practic inima unui întreg complex de alte sute de piramide mai mici. Există și câteva legende antice buddhiste în legătură cu Muntele Kailash ce indică faptul că locul era folosit de zei puternici care aveau tehnologii extraterestre. Potrivit uneia dintre legende, un ”vrăjitor” buddhist pe nume Milarepa l-a chemat la duel pe vrăjitorul religiei Bön, Naro Bön-chung. A fost, potrivit legendei, o luptă supra-umană, însă vrăjitorii s-au dovedt a fi la fel de puternici. Apoi au decis să se întreacă până în vârful Muntelui Kailash.Unul dintre ei a folosit un fel de tobă magică pentru a ajunge în vârf, iar celălalt a câștigat folosind ”raze de soare”.        Interesul pentru Muntele Kailash se pierde în negura timpului. 

Mai mulți mistici au spus că muntele are o intrare secretă, ce conduce spre legendarul Regat al Shambhalei.“În textele tibetane se scrie că Shambhala este o țară spirituală ce este localizată la nord-vest de Kailash. Este greu de discutat despre acest subiect dintr-o perspectivă științifică. Ceea ce pot spune sigur este că întregul complex de la Kailash este direct legat de viața de pe Pământ și atunci când am făcut o hartă schematică a ”Orașului Zeilor”, format din piramide și oglinzi de piatră, am fost extrem de surprinși – schema era similară cu structura spațială a moleculelor de ADN”, declară Profesor Ernst Muldashev. Se spune că atunci când gheața se va topi în final, se va vedea ”OCHIUL”. Profesor Ernst Muldashev, profesor doctor și explorator, după ce a vizitat Tibetul, a declarat: ”Există două țări subterane, Shambhala și Agartha, care sunt parte din sursa de gene a umanității și a civilizației. Informațiile aduse de către Societatea Thule (Eckhart and Haushofer), arată că există o civilizație avansată, venită dinspre deșertul Gobi, către Himalaya, apoi divizată în două ramuri: Shambhala și Agartha, prima dintre ele fiind centrul puterii, protejată de forțe și energie. Se pare nu numai că există acolo în Tibet centre subterane, însă că aceste tuneluri se întind pe întregul glob.

Conform zodiacului tibetan, în anul calului, toți tibetanii trebuie să facă înconjurul acestui munte, pentru purificarea karmei. Cine face înconjurul muntelui de o sută de ori, devine iluminat, conform tradiției tibetane.
În apropierea muntelui se află lacul Manasarovar, considerat un lac sacru. El reprezintă apa primordială a universului. Cine se scaldă în această apă devine sănătos și longeviv. Muntele și lacul reprezintă tatăl și mama Pământului.

Forma muntelui seamănă izbitor de mult cu cea a unei mașini antice de zburat, numită Vimana. Indienii numesc OZN-urile, Vimana. Forma muntelui este asemănătoare unui clopot.

Multe învățături religioase din Est sunt asociate cu Kailash. În majoritatea crezurilor, există imaginea unui munte măreț, care este considerat centrul universului. Râuri sacre care dau naștere vieții la poalele sale. Numeroase ritualuri, legende și povești sunt asociate cu vârful. Astăzi, adepții următoarelor învățături religioase cred în cel mai înalt destin al său:

- budism. Credincioșii cred că Samvara, o încarnare furioasă a lui Buddha, locuiește pe pantă. Potrivit lor, liderul spiritual meditează pentru ca într-o zi să apară lumii. Mii de budiști se adună la pantă în fiecare an pentru a sărbători Saga Dawa, o zi dedicată lui Buddha;
- iudaism. Adepții acestei învățături orientale sunt de părere că Kailash este locuința zeului suprem Shiva. După părerea lor, muntele este centrul cosmopolit al universului și mai departe lac vecin Manasarovar locuiește în Brahma;
- în tradiția tibetană a lui Bon, stânca și lacul situat la panta reprezintă centrul cea mai veche tara Shangshung, care a devenit locul de naștere al unei mișcări religioase. Potrivit credincioșilor, tocmai aici zeul Tongpa Shenrab a pus piciorul pe pământ;
- în jainism, muntele este perceput ca un loc în care primul sfânt a reușit să obțină iluminarea spirituală. Adepții crezului efectuează un kora ritual cu meditație pentru a atinge Nirvana.

Miticul Muntele Meru a fost din ce în ce mai mult asociat cu Muntele Kailash.
Niciunul dintre oameni nu a urcat vreodată muntele rezervat - locuința zeilor. Pelerinii îl ocolesc în cerc. 4 drumuri din diferite părți ale lumii duc la cel mai sacru munte de pe Pământ. Cea mai veche și mai scurtă cale către locuri de o frumusețe uimitoare și o putere spirituală a fost redeschisă pentru pelerini doar cu câțiva ani în urmă.
Kora (accent pe prima silabă) este un cuvânt tibetan pentru a face un pelerinaj, exprimat într-un ocol în sensul acelor de ceasornic în jurul unui loc sfânt, fie că este o mănăstire, o stupă, un templu sau un munte.
Spre deosebire de călătorii occidentali, tibetanii merg de obicei prin kora într-o singură zi. Se spune că, ca urmare a unei cruste în jurul lui Kailash, păcatele acumulate în timpul vieții reale sunt șterse, în timp ce 108 cercuri oferă iluminare deplină.

Cei care doresc să viziteze acest loc ar trebui să-și amintească nu numai despre o bună pregătire fizică, ci și despre necesitatea unui permis - un fel de viză de grup pentru a vizita Tibetul, înregistrarea durează 2-3 săptămâni. Politica urmată de China a condus la faptul că este aproape imposibil să ajungi pe Muntele Kailash pe cont propriu, nu se eliberează vize individuale. Dar există și un plus: cu cât mai mulți oameni din grup, cu atât mai ieftin va fi turul și drumul. 

Kailash ridică multe întrebări în rândul cercetătorilor, dar practic nu le oferă răspunsuri. varf de munte atribuie proprietăți neobișnuite, cred că distorsionează spațiul și timpul, deschide portaluri către alte lumi și controlează energia cosmică. Adepții acestei teorii sunt siguri că obiectul a fost ridicat de o străveche civilizație avansată sau extratereștri.

Cel mai bun sezon pentru a vizita Muntele Kailash este de la mijlocul lunii mai până în iunie și, de asemenea, din septembrie până la mijlocul lunii octombrie. Teoretic, prognozatorii identifică sezonul ploios din această zonă, care cade în iulie și august. Cu toate acestea, acest nume este destul de formal: dușuri tropicale și uragane nu se întâmplă aici, umiditatea ridicată nu va fi o problemă în timpul unei vizite. 

Nu are sens să ne punem întrebarea „cine a cucerit Kailash”, din considerente religioase, indigenii nu au încercat să cucerească vârful, toate expedițiile înregistrate oficial cu această direcție aparțin alpinistilor străini. La fel ca restul munților piramidali acoperiți de gheață, Kailash este dificil de urcat, dar principala problemă este protestul credincioșilor.

Realitatea este că nu s-a găsit încă nicio confirmare pentru niciuna dintre presupuneri. Oamenii de știință sunt de acord că muntele nu poate fi creat de om sau gol în interior, ci este un monument natural obișnuit. Cu toate acestea, căutarea misteriosului Shambhala îi conduce pe mulți chiar în acest loc și cineva susține că doar aici a găsit adevărata armonie cu lumea.

Sursa: https://noulpamant.ro/stiri/misteriosul-munte-kailash/

Inorogul mit sau realitate?

1. 
   

2. Cu multe veacuri în urmă, pe vremea când abia se înfiripau legendele, codrii ascundeau în desişurile lor o creatură bizară: un cal de un alb pur, având un corn lung, spiralat şi ascuţit în frunte, iar la rădăcina cornului o piatră strălucitoare, care se numea carbunculus si era vazut intotdeauna in compania zanelor. Ochii creaturii aproape divine erau albaştri ca cerul si, daca e sa dam crezare legendelor, poate asa arăta inorogul, licornul sau unicornul.  

   Inorogul este un animal fantastic, intalnit in aproape toata mitologia. Apar descrieri despre el in multe basme, in cartile de tarot, pana si in istoria artei, ocupand un loc de seama in folclorul tuturor popoarelor. Se intalneste sub urmatoarele denumiri: Ekasringa, Kirtnasari, Cartazon, Kirin, Wahid şi Karn, Abou Quarn, Kartkdann, etc. Se vede faptul ca un mare numar din cuvintele care denumesc inorogul au aceeasi radacina „krn”. Aceasta serie de consoane este expresia cea mai inalta a luminii, fiind legata de numele Kronos – Parintele Timpului si al Epocii de Aur şi Apollon Karneiros - splendida stralucire a soarelui. Kronos ori Saturn corespunde celei mai inalte sfere planetare, celui de-al saptelea cer din traditia indiana.
   

   Inorogul a fost pentru prima oara a fost atestat in lucrarea „Indica”, a lui Ktesias, medicul grec al imparatului Persiei Artaxerxes al II-lea, care a trait in sec. IV i.e.n., si care scria: inorogii (monokeros, in greaca) sunt un fel de magari salbatici mai mari decat caii, cu un trup alb, cap rosu-inchis, ochi albastri si un corn ascutit in frunte. “Baza cornului este alba ca zapada, varful – galben-aprins iar mijlocul – negru.” Se spune in cartea „Indica”, iar Plinius cel Batran il descrie ca pe “cel mai fioros animal, care seamana la trup cu un cal, la cap cu un cerb, la picioare cu un elefant, la coada cu un porc”. Are un singur corn, negru si lung de trei picioare, in mijlocul fruntii. “Se spune ca aceasta fiara nu poate fi prinsa vie.” 

   

   De-a lungul timpului, insa, aparitia unicornului a reprezentat un fel de avertisment pentru oameni. Un grup de luptatori ai lui Gingis Han au raportat ca au vazut un inorog, ceea ce a insemnat un semnal pentru oprirea razboiului. Dupa aceasta instiintare, Mongolia a incetat planurile de batalie. In mitologia chineza, unicornul era un animal care venea printre oameni numai cu misiuni importante. Vocea sa era deosebit de frumoasa si se asemana cu clinchetul armonios al clopoteilor. Blandetea lui era atat de mare incat isi ridica picioarele foarte sus pentru a evita sa calce pe orice vietuitoare. Unicornul era foarte puternic, un conducator in randul animalelor. Cu toate acestea, el traia singur si se credea ca este imposibil de prins. Aparitia sa era interpretata ca un semn bun, iar faptul ca nu a mai fost vazut de secole inseamna ca traim intr-o epoca necurata. Unicornul va aparea din nou la momentul potrivit, cand bunatatea va domni iarasi. Oamenii cred ca unul dintre primii inorogi a aparut in urma cu 5.000 de ani, iar acesta i-a divulgat imparatului chinez Fu His secretele limbii scrise. Apoi, in anul 2697 inainte de Hristos, un alt unicorn a aparut in gradina primului stramos al poporului chinez, imparatul Galben sau Huang Di. De aceea, acest fapt a fost vazut de imparat ca un semn ca regatul sau va dainui si ca va fi pasnic. Doi unicorni au trait in timpul domniei imparatului Yao, al patrulea din cei cinci imparati care au condus tara in urma cu 4.000 de ani. Istoricii bisericesti au gasit picturi care Il infatiseaza pe Dumnezeu dand nume animalelor, iar in fruntea tuturor perechilor de animale se afla un inorog. In Bibliile ilustrate, acest animal misterios apare intre Adam si Eva, iar cornul sau este indreptat catre arborele Binelui si Raului. Se spune ca inorogul isi datoreaza forta miraculoasa unei calatorii pe care o face o data pe an spre gradina apelor Paradisului, unde consuma plante magice, datatoare de viata. Sfantul Ambrozie spunea ca „originea unui unicorn este un mister asemeni nasterii lui Iisus”. Pe timpul Potopului el a fost cel care a salvat Arca, legand-o si tragand-o cu cornul sau imens, salvand umanitatea, animalele si plantele de la o distrugere totala.
   In Asia, el este numit „animalul de zapada” si ia forma unei capre de angora cu un singur corn. Chinezii credeau ca acest animal avea corpul unei caprioare, copitele unui cal si coada unui bou, numindu-l “k’i-lin”. Pentru ei, unicornul reprezenta intelepciunea. Cei care beau din cupele facute din cornul inorogului, nu se vor imbolnavi, se spune, nici de convulsii, nici de boli care sa-i doboare de pe picioare. Acest animal este extrem de iute si de puternic, asa incat nici un animal, nici cal, nici altul, nu il poate ajunge. Exista o singura cale de a il captura, nu prin vanatoare, ci in felul urmator: cand isi conduce manjii la pascut, si este impresurat de calareti, el refuza sa fuga, protejandu-si in acest fel manzul. El se lupta cu varful cornului: loveste, musca si da cu o forta cumplita, atat in cai cat si in oameni: dar cade sub loviturile sagetilor si ale sulitelor, pentru ca nu poate fi capturat viu.” Se spune ca regele Pericle a primit in dar un inorog crescut de un pastor din nordul tarii. Fiind atat de rar in acele tinuturi, animalul a devenit ajutorul cel mai de pret al regelui atunci cand pleca la vanatoare sau la razboaie. In tinuturile asiatice, locuitorii pretindeau ca fapturile cu un singur corn sunt destul de raspandite. Parintele Huc afirma faptul ca inorogul a existat cu adevarat in Tibet. Alte mentiuni despre inorogi apar si in scrierile grecesti sau romane de mai tarziu, in multe din ele acestia fiind confundati cu rinocerii. Apar chiar si in scrierile lui Aristotel care spunea : ”N-am mai vazut niciodata un animal cu o copita asa puternica si doua coarne, si doar cativa au copite solide si un singur corn, cum ar fi magarul indian si Oryx-ul.” 
   
   

   Pana si Marco Polo pretinde a-l fi vazut: “picioarele inorogului sunt ca ale elefantului, iar capul ca de mistret. Fiarei ii place sa se tavaleasca prin noroi si nu este un animal frumos; nu seamana deloc cu inorogul pe care ni-l imaginam in tarile noastre.” Asemanarea cu rinocerul, al carui corn era pretuit in Orient din timpurile cele mai vechi pentru virtutile lui tamaduitoare, este evidenta. Metamorfoza fizica se datoreaza faptului ca Europa medievala nu putea concilia o fiinta respingatoare cu atributele ei binefacatoare. Chiar in vechile hrisoave romanesti unicornul este un animal grotesc si inspaimantator, a carui existenta emana tristete, caci harul lui, cornul, a devenit o absurda si nefolositoare forta, o povara; “inorogul iaste o hiara foarte mare si cu nas de os, care nas trece prin gura si spanzura pe subt barba. Si nu poate ca sa ia cu gura nimic, far’ numai unde se afla iarba mare, scotand limba pe de o parte de nas, paste. Iar cand vede vreo hiara de orice feliu, o prinde si o tranteste in cornul sau. Si, dupa ce sa junghe acea hiara in cornul lui, atunci sa scura sangele ei si pica pre limba inorogului; si cu acel sange se adapa.” In China este unul dintre cele patru animale de bun augur (alaturi de phoenix, broasca testoasa si dragon – cu care uneori se confunda ca stapan al ploii) si concureaza justitia regala, ucigandu-i pe pacatosi. Socotit panaceu universal, cornul de inorog avea mare cautare in Orient si Occident, mai ales ca antidot impotriva otravurilor. Obiectele din “corn de inorog” erau facute din corn de rinocer si mai tarziu, din “corn” de narval, care este o specie de balena din marile nordului, cu un singur dinte rasucit, lung si ascutit, care atarna din cerul gurii si poate atinge trei metri).

    
   

   Dintr-o faptura hibrida, cu cornul pe bot crescut in sus sau in jos, inorogul a devenit in lirica medievala o creatura feerica, inca neimblanzita, singuratica si androgina, al carei trup alb, asemanator unui cal, dar mult mai gratios, mai suplu, raspandea lumina in timp ce de sub copite ii sareau nori de scantei. Cornul rasucit ca o coloana maura, drept si vertical, rasarit in mijlocul fruntii, simboliza flacara spirituala, raza solara, penetratia puritatii in impur, invincibilitatea, Duhul Sfant. Se spune ca traia in paduri tainice si prezenta lui benefica alunga duhurile rele. Motivul “La Dame a la licorne” este dintre cele mai raspandite in vremea castelor iubiri cavaleresti: cand intalneste o fecioara, licornul inspaimantator prin neprihana, adoarme cu capul in poala ei. Numai atunci puteau sa-l ucida vanatorii. In alchimie, unicornul simboliza mercurul, substanta transformanta prin excelenta, si era totodata “salvator” si „eliberator”. Ca “spiritus vitae”, a fost socotit un simbol al blandetii, nobletii, puterii si intelepciunii. Pe de alta parte, violenta sa era indreptata numai impotriva raului. A fost adoptat de heraldica si a figurat si pe blazonul lui Nicolaus Olachus. In diploma lui de innobilare, Ferdinand de Habsburg, mentiona: “Se spune ca unicornul e cea mai salbatica fiara, dar si cea mai nobila. Toate neamurile nobile care au stapanit candva pamantul au fost viteze si nobile ca unicornul. Iar printre acestea, romanii cei de un neam cu tine nu au de fel obarsia cea din urma. Unicornul inseamna noblete, dar totodata istetime a spiritului. Caci ceea ce la fiara este asprime, la om este tarie, inzestrare prin care neamul tau, care a dat nastere multor capitani vestiti, este binecunoscut.” In romanul alegoric „Istoria ieroglifica” Dimitrie Cantemir alege Inorogul ca personaj sub a carui infatisare se ascunde insusi autorul. Cornul lui aduce “atata binefacere, incat fara el viata ni s-ar fi curmat”. 
   Licornul slujea curăţenia, milostenia, puritatea spirituală, dar şi judecata nepărtinitoare.

    

   
   

   O foarte frumoasa descriere a acestui animal fantastic se gaseste in „Ultima licorna” a lui Peter Beagle: trupul batran “nu-i mai era de culoarea nestatornica a spumei de mare, ci parea mai mult ca zapada ningand noaptea in bataia Lunii. Insa avea ochii limpezi, netulburati de oboseala si se misca precum umbrele, alunecand peste mare. Nu arata catusi de putin ca un cal cu corn, cum sunt adesea zugraviti unicornii; era mai mic, avea copitele despicate si in toate miscarile are atata gratie, incat caprioarele arata doar o asemuire timida cu acesta. Gatul ii era prelung si zvelt si de aceea capul parea mai mic decat era in realitate, iar coama ii cadea pana aproape de mijlocul spinarii, moale ca puful de papadie si spumoasa ca un nor in destramare. Urechile le avea ascutite si picioarele subtiri la glesne cu smocuri de blana alba; cornul cel lung de deasupra ochilor ii scanteia tremurator intr-o luminescenta de scoica de mare, chiar si in cel mai adanc miez de noapte. Cu el omorase odinioara dragoni si vindecase un rege, a carui plaga otravita nu voia sa se inchida… Licornele sunt nemuritoare. E in firea lor sa traiasca singuratece, de obicei in cate o padure unde e si un iaz de ajuns de limpede sa-si poata vedea rasfrangere, stiindu-se cele mai frumoase din lume si, pe langa asta, si vrajite…Nu se stie cu siguranta daca inorogul a existat sau nu, dar povesiri despre el au existat in toate colturile lumii. Unele povesti vorbesc despre unicorn ca despre o fiinta cu puteri miraculoase, invizibila si cu posibilitatea de a se ascunde de privirea oamenilor, disparand ca prin minune in padurile intunecoase. In epoca medievala, inorogul este reprezentarea puterii, dar şi a purităţii. Prin cornul sau unic, inorogul reprezinta sageata dreptatii, raza solara, sabia lui Dumnezeu. Unicornul este in general o fiinta singuratica, desi unele basme vorbesc despre grupuri de inorogi care alearga impreuna si se adapa din raurile involburate ale padurilor. Alte povesti ne asigura ca inorogii se nasc din valurile marii si ies adesea sa alerge si sa se joace pe plaja insorita. In legendele arabe, unicornul apare din mijlocul nisipurilor desertului si se apropie doar de copiii singuri, adoarme o vreme langa ei si apoi dispare din nou. Inorogul a fost descris sub diferite forme fiind asemanat cu capre, magari sau cai. Pentru a imblanzi bestia spre a fi capturata, o tanara fecioara era asezata in calea sa. Inorogul vazand fecioara vine spre ea, isi aseaza capul in poala sa si adoarme. Vanatorii pot astfel sa-l capureze sau sa-l omoare. Unele legende spun ca fata trebuie sa indure si sa lase inorogul sa suga de la sanul ei. Unele legende spun ca inorogul il reprezinta chiar pe Iisus, salbaticia lui semnificand imposibilitatea Iadului de a-L prinde pe Hristos. In anticul Babylon, cele doua puteri venerate erau Luna si Soarele reprezentate de Inorog si leu. Leul, galben-auriu, ce domina prin putere, urmareste constant Inorogul, alb-argintiu, care domina prin armonie si putere de cooperare. Unicornul aparea deseori si in decoratiunile bisericesti, intrandu-si astfel in rolul in care avea sa aiba cea mai mare influenta: heraldica, astfel devenind simbol al familiilor de nobili si chiar aparea pe sigiliile caselor regale.

   
   

   Unicornul a fost întotdeauna considerat o creatură mitică şi magică cu puteri speciale, în special în Evul Mediu. Există un set de şapte tapiserii celebre în Muzeul Metropolitan din New York, intitulate Vânătoare cu Unicorni. Se crede că au fost făcute la Bruxelles, între1495-1505. Cele mai multe dintre cele şapte tapiserii au dimensiunile de 12/12 picioare. Fiecare prezintă o scenă de vânătoare. Aceste tapiserii sunt considerate a fi printre cele mai frumoase comori de artă medievală existente în prezent. Daca abordam acum o latura mai spiritista a lucrurilor, conform Consiliului Unicornilor transmis prin channeler William LePar: 

   - În timpul cercetării noastre astrale pe Atlantis, am întrebat dacă aceste animale precum dragonii, unicornii şi Pegaşii au existat în realitate. În răspunsul lor dat spiritului lui Mr. LePar, Consiliul, a oferit informaţii detaliate despre unicorni.

   Întrebare: Pentru a ne termina treaba pe Atlantis, mai avem de pus câteva întrebări. Aţi afirmat că înaintea acelor „lucruri” precum centaurii, au existat şi alte creaturi. Au existat şi alte animale precum dragonii, unicornii, şi Pegaşii (cai înaripaţi), sau este doar un mit?

   Consiliul: Ei bine, un cal înaripat e prea mult spus, nu credeţi? Evoluţia calului poate fi foarte uşor documentată. Dragonul, bine, dragonul este într-adevăr o denumire familiară care are o înţelegere mai generală.

   Unicornii (inorogii) au exista cu adevărat şi omul i-a cunoscut, dar caii înaripaţi au existat doar în imaginaţia oamenilor. Deci caii care să mănânce jar şi să scoată flăcări pe nări, rămân doar în basme. Unele reptile au avut ceea ce se poate numi aripi, dar ele nu serveau zborului.

   Aşa dar, din lista prezentată de voi, doar inorogul a fost o realitate.

   Întrebare: În ce perioadă au existat pe Pământ inorogi? 

   Consiliul: Cam cu 17.000 de ani în urmă.

   Întrebare: Ei au apărut pe cale naturală, ca rezultat al creaţiei divine, sau au fost rezultatul unor manipulări genetice?

   Consiliul: Inorogul a apărut în epocile timpurii ale Lemuriei. El au fost o creaţie a  Fiilor Luminii sau Fiii lui Dumnezeu care ascultau şi respectau Legea lui Unu. Era un animal de companie foarte apreciat şi reprezenta, în fapt, forma foarte timpurie a calulului de mai târziu. Ca statură, erau destul de mici, având în jur de 20-24 cm.înălţime. Fiii Legii lui Unu se purtau foarte afectuos cu aceste micuţe animale care erau blânde, iubitoare şi extrem de liniştite.

   În acea vreme puterea mentală şi de concentrare a omului era foarte mare ceea ce-i permitea să-şi materialize dorinţele, prin voinţă.

   Din dragoste pentru aceste gingaşe şi plăpânde animale, Fiii lui Legii lui UNU au vrut să-l ajute, dotându-l cu un mijloc de aparare împotriva prădătorilor. Aşa că dorinţa acestor iubitori ai unicornilor a fost materializată prin apariţia unei prelungiri cornoase în frunte. Însă aici a fost vorba şi de o modificare genetică în ADN-ul inorogului, conjugată cu puterea de concentrare a voinţei omului.

   Exemplarele care s-au născut cu corn, au fost separate de căluţii normali (fără corn) şi, în timp, prin încrucişeri repetate, s-a ajuns la forma finală a animalului cu corn, botezat de voi inorog. Înteresant este că acel corn era nu numai util dar şi foarte frumos, având culoarea şi strălucirea aurului. Însăşi acea strălucire constituia o armă de apărare dat fiind faptul ca lumina reflectată de corn speria animalele de pradă. 

   Trebuie însă adăugat că nu toţi inorogii se "puteau mândri" cu acea frumoasă armă-podoabă, unii având cornul mai puţin dezvoltat şi mai puţin „finisat”. 

Continentul pierdut de Kumari Kandam

În dualitatea realității fizice găsim opusul în toate lucrurile. Civilizațile mitice care se presupune că o dată au existat  Atlantis si Lemuria au aceeași iconografie in toate miturile despre creație, distrugere, și zeii de sus, iar acestea sunt în insertii adevăr în realitatea nosstra.

Kumari Kandam se referă la un continent mitologic pierdut cu o civilizație antică Tamil, era situat la sud de India, în Oceanul Indian. Alte denumiri sau variante de ortografie și includ Kumarikkantam și Kumari Nadu.
În secolul al 19-lea, savanții europeni și americani au speculat existența unui continent scufundat numit Lemuria, pentru a explica asemănările geologice și între Africa, India și Madagascar. O secțiune de cunoscători ai civilizatiei Tamil au adaptat acestei teorii referindu-se la terenurile Pandyan pierdute la ocean, așa cum este descris în literatura de specialitate vechie Tamil și sanscrită. Conform acestor scriitori, o civilizație antică Tamil a existat pe Lemuria, înainte de a fi pierduta in mare într-o catastrofă. În secolul 20, scriitorii Tamil au început să folosească numele de "Kumari Kandam" pentru a descrie acest continent scufundat.
Deși teoria continentului Lemuria a fost mai târziu adoptata pentru a demonstra teoria derivei continentelor, conceptul a rămas popular printre reformatorii Tamil ai secolului 20. Potrivit acestora, Kumari Kandam a fost locul unde s-au organizat primele două academii literare Tamil (sangams) în timpul domniei Pandyan. Ei au susținut despre Kumari Kandam caci ar fi leagănul civilizației pentru a dovedi vechimea limbii și culturii Tamil. 
Termenul Kumari Kandam apărut pentru prima dată în secolul al 15-lea la Kanda Puranam, versiunea Tamil a Skanda Puranam (texte hinduse religioase). Cu toate acestea, povesti despre un teren vechi scufundat in Oceanul Indian au fost înregistrate în mai multe opere literare Tamil anterioare. Potrivit acestor povestiri, o parte din teren a fost condus de regi Pandiyan și a fost înghițit de mare. Când narațiuni despre Lemuria a ajuns în colonia India, țara trecea printr-o perioadă în care folclorul a început să fie pătruns de cunoștințe istorice ca fapte. Ca urmare, Lemuria a fost repede asimilata cu Kumari Kandam.
Povestea de Kumari Kandam nu este considerată ca fiind doar o poveste, dar pare să fie încărcata cu sentimente naționaliste. Conform acestei povesti a fost susținut faptul că regii Pandiyan din Kumari Kandam erau conducătorii întregului continent indian, și că Tamil este civilizația este cea mai veche din lume. Când Kumari Kandam fost scufundat, oamenii săi s-au răspândit în întreaga lume, și au fondat diferite civilizații, prin urmare se afirma că continentul pierdut, a fost leagănul civilizației umane. Deci, cât de mult adevăr în povestea de Kumari Kandam?

Sirenele exista?

Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu nou, cel acvatic. Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.

Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Homer descrie in Odiseea dupa razboiul Troian, momentul intalnirii dintre Ulise du femeile marii care ademenau cu glasul lor navigatorii, iar Ulise si tovarasii sai reusesc sa scape ascultand de sfatul vrajitoarei Circe sa se lege zdravan de catarg sa nu poata parasii nava, iar urechile sa le acopere cu ceara pentru a nu auzi primejiosul lor cantec vrajit.
Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.

Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă, constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete: în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte, întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.

Comportamentul Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. In Egipt exista simboluri săpate în stâncă ca pietroglife cu o vechime de 30.000 ani in care apar grupuri mari de fiinte sirenoide alaturi de alti pesti marini.
Miturile sirenelor exista inca din perioada civilizatiei mesopotamiene.

Zeul Oannes traia sub apa, in timpul noptii, si venea pe uscat in timpul zilei, pentru a-si propovadui invatamintele. Sotia sa, Damkina, i-a facut sapte copii, ce aveau cu totii coada de peste. Si mitologia greaca abunda in povesti cu sirene. Principala diferenta intre sirenele "reale" si cele care tin de legenda este ca acestea din urma au trasaturile si comportamentul mai vizibil umane. Se spune ca sunt niste tinere virgine, de o frumusete extraordinara, care ii fac sa-si piarda mintile pe barbati. Sirenele sunt capabile sa converseze cu fapturile umane. Ele pot chiar sa se casatoreasca si sa duca o viata normala.

Folclorul marinaresc abunda de povesti care pun in scena sirene cu sanii goi, care incearca cu disperare sa ii atraga pe marinari pe fundul oceanelor. Unul dintre cei mai mari navigatori din istorie, Henri Hudson (in medalion), a descris o aparitie de acest tip, raportata de catre doi dintre membrii echipajului sau, Thomas Hilles si Robert Rayner. Intamplarea a avut loc pe 15 iunie 1608, cand vasul ce se indrepta spre Polul Nord se afla in apropiere de Novaia Zemlia, o insula aflata la nord de Rusia. Iata depozitia lui Henri Hudson: "Spatele si sanii ei erau asemanatori cu cei ai unei femei. Era la fel de inalta ca si noi, avea pielea foarte alba si parul lung, negru. Cand s-a scufundat inapoi in apa, i s-a vazut coada, inotand precum cea a unui peste".

In toate timpurile, "sirenele impaiate" au facut obiectul multor expozitii, menite sa-i atraga pe curiosi. De aspect hidos, in general, aceste creaturi, mai mult decat bizare, erau chiar vandute prin porturi, sub numele de sirene. Desi oamenii de stiinta le-au negat vehement recunoasterea, n-au oferit nici o explicatie in schimb. Este si cazul celebrei fapturi impaiate aflate la Londra, in colectia orientala Fermer&Rogers. Cu o lungime de 50 de cm, se compune dintr-un cap de copil si un trup de peste, dar cu brate si torace de maimuta. Mult mai bogat, muzeul regal din Scotia detine sapte exemplare de acest fel, descoperite in diverse localitati de pe malul oceanului. Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii. 
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…

Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu nou, cel acvatic. Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.
Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.

Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă, constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete: în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte, întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Comportamentul
Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.

Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. 
Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii. 
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat… 
Dar intalnirile cu sirene nu au fost doar apanajul antichitatii. Astfel, in 1833, sase marinari navigand in largul insulelor Shetland, in Scotia, au spus ca au capturat o fiinta fabuloasa, jumatate om - jumatate peste, mai exact, cu trunchi de femeie si coada de peste, unul dintre legendarii locuitori de pe fundul oceanului, a caror existenta a fost negata constant de stiinta.
Conform marturiilor culese la vremea respectiva de la toti pescarii ce fusesera in barca, acestia au urcat captura la bord cu ajutorul unei plase, apoi au observat-o timp de trei ore, eliberand-o in final. Tot timpul cat a fost prizoniera, faptura aceea ciudata a emis sunete slabe si triste, dar nu a facut nimic pentru a scapa din mana pescarilor. 

Cand intamplarea s-a raspandit in ziarele timpului, capitanul si unul dintre oamenii de la bord au fost interogati insistent de catre un profesor de la departamentul de istorie naturala, de la Universitatea din Edinburgh (Scotia). Cei doi au spus ca sirena masura aproximativ 1 metru lungime. Partea de sus a corpului era cea a unei femei, pieptul fiind protuberant. Fata, gatul si fruntea erau scurte, precum ale unei maimute, in timp ce aspectul gurii si buzele erau perfect omenesti. Dar cel mai bizar lucru, dupa spusele pescarilor, era partea de jos a corpului, ea fiind identica cu cea a unui peste. In concluzia celebrei sale lucrari, "History of Whales and Seals" ("Istoria Balenelor si Focilor - 1839), in care face referinta la acest incident petrecut in largul insulelor Shetland, zoologul Robert Hamilton scrie: "De data aceasta nu putem recurge la scepticismul obisnuit, afirmand ca este vorba despre foci sau alte animale marine ce au fost observate, si ca aceasta viziune, actionand asupra unei imaginatii infierbantate, a provocat iluzii optice. Este imposibil sa credem ca, avand in vedere circumstantele, sase marinari din Shetland sa fi comis aceasta greseala". 

In anul 1930, un incident uluitor s-a produs langa insula Benbecula, in Hebride. Dupa ce a fost vazuta inotand in larg, de mai multi pescari ce tocmai isi adunau plasele, o sirena cu coada de peste, dar total lipsita de solzi, a fost omorata, din greseala, de un copil care a aruncat cu o piatra mare in ea. Cand cadavrul a fost aruncat de valuri pe plaja, a doua zi, el a fost examinat de catre Duncan Shaw, seriful districtului. Omul in uniforma a estimat ca micuta creatura avea suficiente caracteristici umane pentru a fi inmormantata. Sirena a fost asadar asezata intr-un sicriu. Numerosi locuitori ai insulei, convinsi ca era vorba despre una dintre acele fiinte fantastice despre care vorbeau legendele lor, au asistat la funeralii cu respect.

Pe 5 ianuarie 1900, Alexander Gunn, un agricultor onorabil din Scotia, se plimba pe malul oceanului, la aproximativ 5 kilometri sud-est de Sandwood Bay, cand a vazut o fiinta despre care a crezut prima data ca este o femeie asezata pe o stanca, la doar cativa metri departare. Spre marea sa mirare, cand s-a uitat mai atent, a vazut ca avea o coada de peste. Cei doi protagonisti s-au uitat unul la celalalt timp de mai multe minute. Din cauza ca mareea era joasa, sirena nu a putut sa fuga. La un moment dat, teama luand locul mirarii, Gunn si-a luat picioarele la spinare.
Din ziua aceea si pana cand a murit, in 1944, Gunn a ramas inflexibil in legatura cu ceea ce a vazut. "Nu era o foca, ci o sirena adevarata. Puteti sa radeti cat vreti de mine. Stiu ca am vazut o sirena adevarata si nu o sa-mi schimb parerea pentru nimic in lume". Fapt foarte interesant, si alte marturii de data recenta atesta prezenta unor astfel de creaturi in zona litoralului scotian. Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).

In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora. Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.
Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.

În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”, el precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.

În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”

Se cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare, ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă; când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.
În cartea Legendele Mării,  Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu  părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.

Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.

Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”

Se spune, de asemenea,  că uneori sirena este cea care îi ajută pe vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.

Ele pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”. Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus:  „Pentru tine şi descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”

În ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure, însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.
„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”

Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).
In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora.
Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
Dar daca acesti locuitori ai fundurilor marii exista cu adevarat, oare ce sunt ei de fapt? Un raspuns posibil la aceasta intrebare a aparut in 1960, cand Sir Alister Hardy, un renumit om de stiinta britanic, a lansat teoria conform careia umanitatea din zilele noastre ar descinde nu din maimute, ci din niste stramosi acvatici. In absenta oricarei fosile ce ar aduce dovada existentei acestei specii, ipoteza a fost respinsa pe loc de catre paleontologi, dar si-a gasit un discipol infocat in Elaine Morgan. Cartile sale extrem de documentate, precum "Originile acvatice ale omului", care i-au si justificat succesul in librarii, au adus numeroase dovezi anatomice, fiziologice si comportamentale, ce au sprijinit teoriile lui Hardy, suscitand o dezbatere ce s-a lasat cu scantei, printre antropologi.

https://youtu.be/DeHAN1htJ18
https://www.youtube.com/watch?v=2e7ESOD2_K0

https://www.youtube.com/watch?v=OVhYo41FOY8https://
www.youtube.com/watch?v=i4V6mJSqlws 
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=tQKoHuWo0Z4
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=r6jzn0hIiNU
https://www.youtube.com/watch?v=Jvh9CdH1Nao
https://www.youtube.com/watch?v=8ROaTfBILM8