Sirenele exista?

Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu nou, cel acvatic. Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.

Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Homer descrie in Odiseea dupa razboiul Troian, momentul intalnirii dintre Ulise du femeile marii care ademenau cu glasul lor navigatorii, iar Ulise si tovarasii sai reusesc sa scape ascultand de sfatul vrajitoarei Circe sa se lege zdravan de catarg sa nu poata parasii nava, iar urechile sa le acopere cu ceara pentru a nu auzi primejiosul lor cantec vrajit.
Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.

Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă, constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete: în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte, întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.

Comportamentul Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.
Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. In Egipt exista simboluri săpate în stâncă ca pietroglife cu o vechime de 30.000 ani in care apar grupuri mari de fiinte sirenoide alaturi de alti pesti marini.
Miturile sirenelor exista inca din perioada civilizatiei mesopotamiene.

Zeul Oannes traia sub apa, in timpul noptii, si venea pe uscat in timpul zilei, pentru a-si propovadui invatamintele. Sotia sa, Damkina, i-a facut sapte copii, ce aveau cu totii coada de peste. Si mitologia greaca abunda in povesti cu sirene. Principala diferenta intre sirenele "reale" si cele care tin de legenda este ca acestea din urma au trasaturile si comportamentul mai vizibil umane. Se spune ca sunt niste tinere virgine, de o frumusete extraordinara, care ii fac sa-si piarda mintile pe barbati. Sirenele sunt capabile sa converseze cu fapturile umane. Ele pot chiar sa se casatoreasca si sa duca o viata normala.

Folclorul marinaresc abunda de povesti care pun in scena sirene cu sanii goi, care incearca cu disperare sa ii atraga pe marinari pe fundul oceanelor. Unul dintre cei mai mari navigatori din istorie, Henri Hudson (in medalion), a descris o aparitie de acest tip, raportata de catre doi dintre membrii echipajului sau, Thomas Hilles si Robert Rayner. Intamplarea a avut loc pe 15 iunie 1608, cand vasul ce se indrepta spre Polul Nord se afla in apropiere de Novaia Zemlia, o insula aflata la nord de Rusia. Iata depozitia lui Henri Hudson: "Spatele si sanii ei erau asemanatori cu cei ai unei femei. Era la fel de inalta ca si noi, avea pielea foarte alba si parul lung, negru. Cand s-a scufundat inapoi in apa, i s-a vazut coada, inotand precum cea a unui peste".

In toate timpurile, "sirenele impaiate" au facut obiectul multor expozitii, menite sa-i atraga pe curiosi. De aspect hidos, in general, aceste creaturi, mai mult decat bizare, erau chiar vandute prin porturi, sub numele de sirene. Desi oamenii de stiinta le-au negat vehement recunoasterea, n-au oferit nici o explicatie in schimb. Este si cazul celebrei fapturi impaiate aflate la Londra, in colectia orientala Fermer&Rogers. Cu o lungime de 50 de cm, se compune dintr-un cap de copil si un trup de peste, dar cu brate si torace de maimuta. Mult mai bogat, muzeul regal din Scotia detine sapte exemplare de acest fel, descoperite in diverse localitati de pe malul oceanului. Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii. 
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat…

Un intreg grup de mamifere acvatice cu numele sirienii din care fac parte lamantinul şi dugongul, iniţial, ar fi fost mamifere terestre ce au fost forţate să-şi părăsească habitatul şi să se adapteze unui mediu nou, cel acvatic. Numele său este foarte diferit, în funcţie de arealul geografic unde ar putea trăi, dar şi de populaţiile locale cu care intră în contact.
Cel mai cunoscut este acela de sirenă, el fiind utilizat încă din perioada antică (cel care a ajutat din plin la impunerea şi la răspândirea sa pe scară largă în bazinul mediteranean a fost, fără îndoială, Homer). Popoarele scandinave le-au numit undine sau fecioarele mării, femei-peşte ce trăiau în lacuri, dar mai ales în mări, şi-i ademeneau pe marinari în adâncuri. Popoarele est-europene le-au spus ştimele apelor, denumire sub care se întâlnesc în basme. Mai există însă şi Ilkai şi Ri, denumiri date de bastinaşii din insula Papua Noua Guinee (respectiv tribul Susurunga şi triburile Barok si Nakela) unor fiinţe umanoide misterioase, pe care le cunosc de sute de ani şi pe care le consideră nişte vietăţi obişnuite ale oceanului, asemenea peştilor, delfinilor sau broaştelor ţestoase.
Arealul său de viaţă este destul de întins, raportându-se la suprafața majorităţii mărilor şi a oceanelor in special in apele mai putin adanci din preajma tarmului (excepţie fac apele foarte reci ale Oceanului Arctic). Raportări despre existenţa sa vin în special din ţările antice, situate pe ţărmurile Mării Mediterane, precum Grecia, Roma, Sumer, Asiria, Egipt, dar şi din locuri mai îndepărtate, aparţinând unor timpuri moderne, apele nordului Europei, străbătute de drakkarele vikingilor, apele de coastă ale Ceylonului, cele din jurul Noilor Hebride, ale insulei Papua Noua Guinee, ori cele din largul insulelor Shetland, în Scoţia, plajele din statul indian Chennai ş.a.m.d.
Deşi majoritatea mărturiilor care atestă existenţa sa aparţin epocilor trecute şi destul de puţine reprezintă consemnări din secolul XX sau chiar XXI (a se vedea imaginile de pe Internet, care înfăţişează o sirenă eşuată pe o plajă din statul indian Chennai, în urma devastatorului tsunami din data de 24 decembrie 2004), faptul că este vorba despre un mit care se încăpăţânează să nu moară constituie un atù în plus în perceperea şi acceptarea sa ca un fapt concret al realităţii înconjurătoare.

Descrierea fiinţei antropomorfe jumătate-om-jumătate-peşte, cunoscută în mod general drept sirenă, constituie unul dintre motivele cele mai puternice, în vederea acceptării existenţei sale, deoarece portretele care i s-au făcut, de-a lungul secolelor, de către martori oculari foarte diverşi, sunt foarte asemănătoare între ele. În principiu, trebuie să discernem între două categorii de portrete: în mitologia greacă şi în cea romană, sirene erau denumite nişte creaturi pe jumătate femei, pe jumătate păsări, care trăiau pe insulele din Marea Mediterană şi îi ademeneau pe marinarii ghinionişti cu cântecele lor, comparabile cu un drog auditiv; pe de altă parte, întreaga perioadă a ultimelor 18-20 de secole propune pentru această denumire pe „fiicele mării”, creaturi pe jumătate femei, pe jumătate peşti (englezii le numesc mermaid, cuvânt format din substantivul francez mer, care înseamnă „mare” şi din termenul neglezesc maid, care are sensul de „fată sau femeie tânără”).
Delimitările nu sunt însă foarte ferme, deoarece despre femeile-peşte se vorbeşte şi în perioada antică. Legendele Greciei vorbesc despre sora lui Alexandru Macedon, transformată într-o astfel de sirenă, iar naturalistul roman Pliniu cel Bătrân face o descriere destul de amănunţită a acestor fiinţe care, la vremea respectivă, împânzeau apele din jurul Siciliei.
Majoritatea descrierilor sunt de acord că sirenele au partea superioară a corpului asemănătoare trunchiului uman, adică prezintă două braţe, fiecare având o mână cu 5 degete, prinse între ele cu o pieliţă subţire (membrane interdigitale), corpul are pielea netedă şi albă, cu sâni protuberanţi de femeie, iar capul are părul lung, negru, doi ochi, nas şi gură aproape identice cu cele omeneşti. Partea inferioară are forma unei cozi de peşte sau de delfin şi este acoperită cu solzi. Uneori, din descrieri rezultă că faţa, gâtul şi fruntea sunt mai înguste decât cele umane, fiind asemănătoare ca dimensiuni cu cele ale unei maimuţe, dar aspectul gurii, precum şi buzele sunt tipic omeneşti. Pliniu cel Bătrân însuşi pare a le da dreptate: „În ce priveşte sirenele, zvonurile despre ele nu sunt poveşti născocite, ci adevărul curat. Ele există, într-adevăr. Iată cum le înfăţişează pictorii: tot trupul le e zbârlit şi solzos, chiar şi în partea de sus, amintind de un corp de femeie. Sirenele locuiesc în mare, în preajma ţărmurilor. Vocile lor liniştite, tânguitoare, pot fi auzite şi ziua.”
Nu numai aspectul fizic al acestor făpturi este asemănător cu acela al oamenilor, ci şi o parte a felului lor de a fi: sirenele par să trăiască în grupuri, să comunice între ele prin limbaj articulat (care diferă însă de cel uman), iar când sunt capturate se comportă extrem de uman – uneori sunt triste şi nu se împotrivesc, alteori devin agresive şi au atitudinea unor animale sălbatice.
Comportamentul
Deoarece aparţin clasei mamiferelor, sirenele trăiesc în apropierea ţărmurilor, în zonele cu adâncime mică, intrând în mod inevitabil în contact cu oamenii. Toate raportările privitoare la ele menţionează timiditatea lor în momentul contactului: preferă să se scufunde sau să înoate spre larg, decât să se apropie de bărci sau de nave. Sirenele capturate au manifestat, în general, comportamentul unui animal sălbatic ierbivor, băgat în cuşcă: au refuzat hrana, au arătat o atitudine tristă şi, uneori, s-au tânguit foarte uman. Foarte rar, au fost agresive, zbătându-se sau luptându-se să scape din mâinile vânătorilor lor.
Acest comportament este destul de dificil de explicat, dacă ţinem seama că, de regulă, omul le-a aplicat (cu câteva excepţii) acelaşi tratament ca şi delfinilor. Adică le-a privit cu indulgenţă, ca pe o specie inteligentă, dar inferioară, şi nu a încercat să le captureze în scopuri comerciale sau să le extermine, ca pe o specie periculoasă pentru el, aşa cum a încercat cu rechinii. Poate că o explicaţie ar consta în faptul că sirenele sunt, totuşi, mai puţin sociale decât delfinii şi că, neavând arme de apărare asemenea prădătorilor marini, se feresc de tot ce li se pare ameninţător. Şi, dacă luăm în considerare excepţiile, atunci este sigur că au dreptate. Este suficient să citim despre relaţia dintre membrii tribului Susurunga, din Papua Noua Guinee, şi aceste fiinţe marine, ca să realizăm pe deplin acest lucru – o relaţie de tip vânat-vânător, cei dintâi consumând ca pe o delicatesă carnea acestora.

Evidenţele materiale ale existenţei sale nu sunt foarte diverse: urme lăsate prin literatura antică, prin câteva lucrări ştiinţifice ale aceleiaşi perioade, prin jurnalele unor călători, prin descrierile unor martori oculari şi, în fine, prin chipruile şi trupurile lor surprinse în tablouri ale diferitelor epoci. 
Cronicarii norvegieni in textul “Speculum Regale” din anul 1250 conform relatarii razboinicilor vikingi, fiinta capturata de ei cu o plasa de pescuit in apropierea fiordului Trondheim semana mai degraba cu o creatura semi-acvatica cu aspect fizic primitiv si cu un caracter foarte agresiv. Vikingii au hranit-o timp de cateva zile cu peste, pana cand capetenia lor, care era convinsa ca fiinta este o divinitate a marii, a propus eliberarea sa in apele marii. 
Cristofor Columb celebrul navigator si explorator genovez descrie intr-unul dintre rapoartele sale ca la data de 4 ianuarie 1493, el si echipajul sau au avut ocazia de a observa trei sirene care se jucau in valuri, undeva in apropierea insulei Haiti. Columb le descria ca fiind: “Nu atat de atragatoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca fata lor semana mult cu cea a omului, iar capetele le sunt impodobite cu plete lungi”.
Situatia devine si mai interesanta atunci cand, in anul 1560, Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a autopsiat nu mai putin de 7 sirene prinse in plase de pescarii din Ceylon si predate pe loc autoritatilor. Seria intalnirilor cu fiinte humanoide adaptate la viata acvatica continua cu peste 143 de relatari pe care sursele istorice le-au retinut integral. Un alt incident demn de retinut este cel din anul 1830, atunci cand o taranca din insulele Noile Hebride surprinde o sirena care se juca la tarm. Inchipuindu-si ca va primi o recompensa pentru fapta sa, localnica ucide ciudata creatura cu un bolovan, izbind-o repetat in zona capului. Cadavrul nefericitei fiiinte este descris detaliat de Alexander Carmichel care nu-si poate ascunde uimirea si nici explica ce fel de fiinta a disecat… 
Dar intalnirile cu sirene nu au fost doar apanajul antichitatii. Astfel, in 1833, sase marinari navigand in largul insulelor Shetland, in Scotia, au spus ca au capturat o fiinta fabuloasa, jumatate om - jumatate peste, mai exact, cu trunchi de femeie si coada de peste, unul dintre legendarii locuitori de pe fundul oceanului, a caror existenta a fost negata constant de stiinta.
Conform marturiilor culese la vremea respectiva de la toti pescarii ce fusesera in barca, acestia au urcat captura la bord cu ajutorul unei plase, apoi au observat-o timp de trei ore, eliberand-o in final. Tot timpul cat a fost prizoniera, faptura aceea ciudata a emis sunete slabe si triste, dar nu a facut nimic pentru a scapa din mana pescarilor. 

Cand intamplarea s-a raspandit in ziarele timpului, capitanul si unul dintre oamenii de la bord au fost interogati insistent de catre un profesor de la departamentul de istorie naturala, de la Universitatea din Edinburgh (Scotia). Cei doi au spus ca sirena masura aproximativ 1 metru lungime. Partea de sus a corpului era cea a unei femei, pieptul fiind protuberant. Fata, gatul si fruntea erau scurte, precum ale unei maimute, in timp ce aspectul gurii si buzele erau perfect omenesti. Dar cel mai bizar lucru, dupa spusele pescarilor, era partea de jos a corpului, ea fiind identica cu cea a unui peste. In concluzia celebrei sale lucrari, "History of Whales and Seals" ("Istoria Balenelor si Focilor - 1839), in care face referinta la acest incident petrecut in largul insulelor Shetland, zoologul Robert Hamilton scrie: "De data aceasta nu putem recurge la scepticismul obisnuit, afirmand ca este vorba despre foci sau alte animale marine ce au fost observate, si ca aceasta viziune, actionand asupra unei imaginatii infierbantate, a provocat iluzii optice. Este imposibil sa credem ca, avand in vedere circumstantele, sase marinari din Shetland sa fi comis aceasta greseala". 

In anul 1930, un incident uluitor s-a produs langa insula Benbecula, in Hebride. Dupa ce a fost vazuta inotand in larg, de mai multi pescari ce tocmai isi adunau plasele, o sirena cu coada de peste, dar total lipsita de solzi, a fost omorata, din greseala, de un copil care a aruncat cu o piatra mare in ea. Cand cadavrul a fost aruncat de valuri pe plaja, a doua zi, el a fost examinat de catre Duncan Shaw, seriful districtului. Omul in uniforma a estimat ca micuta creatura avea suficiente caracteristici umane pentru a fi inmormantata. Sirena a fost asadar asezata intr-un sicriu. Numerosi locuitori ai insulei, convinsi ca era vorba despre una dintre acele fiinte fantastice despre care vorbeau legendele lor, au asistat la funeralii cu respect.

Pe 5 ianuarie 1900, Alexander Gunn, un agricultor onorabil din Scotia, se plimba pe malul oceanului, la aproximativ 5 kilometri sud-est de Sandwood Bay, cand a vazut o fiinta despre care a crezut prima data ca este o femeie asezata pe o stanca, la doar cativa metri departare. Spre marea sa mirare, cand s-a uitat mai atent, a vazut ca avea o coada de peste. Cei doi protagonisti s-au uitat unul la celalalt timp de mai multe minute. Din cauza ca mareea era joasa, sirena nu a putut sa fuga. La un moment dat, teama luand locul mirarii, Gunn si-a luat picioarele la spinare.
Din ziua aceea si pana cand a murit, in 1944, Gunn a ramas inflexibil in legatura cu ceea ce a vazut. "Nu era o foca, ci o sirena adevarata. Puteti sa radeti cat vreti de mine. Stiu ca am vazut o sirena adevarata si nu o sa-mi schimb parerea pentru nimic in lume". Fapt foarte interesant, si alte marturii de data recenta atesta prezenta unor astfel de creaturi in zona litoralului scotian. Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).

In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora. Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.
Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.

În 1728, Minher Van der Stell, guvernator al Moluchiei, declară că a văzut un „monstru care semăna cu o sirenă, prins la marginea mării”, el precizează: „Avea o lungime de aproximativ un metru şi jumătate şi proporţiile unei angile. A trăit după aceea într-un bazin cu apă patru zile şi şapte ore. Scotea din când în când mici ţipete care semănau cu ale unui şoarece. Nu voia să mănânce nimic, cu toate că i se ofereau peştişori, crabi, raci. S-au găsit în bazinul său, după ce a murit, câteva excremente asemănătoare cu cele de pisică.
În insulele Hawai, se mai povesteşte încă despre Zeiţa Oceanului, care trăieşte în Lolohana, o ţară aflată sub mare, aproape de o insulă virgină.
Francezul Benoît de Maillet publică, în 1755, un volum întreg consacrat sirenelor şi miturilor lor. El le consideră a fi chiar supravieţuitoare ale unei rase de oameni primitivi şi le semnalează prezenţa în Ţara de Foc , precum şi în Madagascar.

În afara acestor două surse, mai sunt şi mulţi cronicari arabi care semnalează că marinarii din Mediterana „pescuiesc des fete acvatice, cu tenul închis şi cu ochii negri, care vorbesc o limbă de neînţeles şi scot hohote vesele de râs.”

Se cunosc întâlnirile cu tipul clasic de sirenă, frumoasă şi ispititoare, ce caută să atragă sub apă marinarul sedus. Însă, în continuarea povestirilor apar diferite variante: când Zeiţele Mării au puterea de a-l face pe bărbat să trăiască sub apă, într-un fabulos palat unde este tratat ca un rege în schimbul plăcerilor erotice pe care el le oferă; când el sfârşeste prin a se îneca, iar ele suferă şi plâng.
În cartea Legendele Mării,  Jean Merrien povesteşte o întâmplare petrecută în Bahamas în 1896: „La data de 31 martie , ora 8 dimineaţa, şapte oameni din echipajul vaporului se îndreaptă, la bordul unei şalupe, spre un golf micuţ pentru a pescui. În acest timp au vazut apărând, la câţiva metri de bordul şalupei, o femeie nudă, având jumătate de corp deasupra apei. Uimirea de care au fost cuprinşi marinarii nu putea fi descrisă. Oprindu-se, aşteptau ca minunata femeie acvatică să se mişte pentru a putea înţelege ce fel de fiinţă este şi a lua astfel o decizie. Aceasta, deloc intimidată, a ieşit din apă şi marinarii au putut să-i admire corpul absolut perfect. Era o sirenă de o mare frumuseţe, cu nimic mai prejos decât cele mai atrăgătoare femei. Cu  părul albastru ce îi flutura pe umeri, cu mâini graţioase, ea îşi exprima surpriza de a vedea oameni scoţând mici ţipete ascuţite. Partea inferioară a trupului, care acum se vedea ieşind din apă, se termina cu o coadă lungă şi bifurcată.

Un marinar i-a aruncat o portocală, iar ea a prins-o cu ţipete de bucurie, a dus-o cu ambele mâini la gură, arătându-şi dinţii superbi şi a mâncat-o repede cu tot cu coajă. Căpitanul ambarcaţiunii a dat ordin să se vâslească spre sirenă, iar ea s-a scufundat în apă pentru a apărea apoi în spatele şalupei. I s-au aruncat şi alte portocale, pe care le-a prins şi le-a mâncat încântată. Dar de îndată ce încercau să se apropie mai mult de ea, dispărea în apă.

Atunci unul dintre marinari s-a aruncat în apă şi a înotat spre ea. Sirena, mult mai bună înotătoare, s-a învârtit în jurul lui în joacă, apărând şi dispărând, până când căpitanul a tras un glonţ care o făcu să dispară definitiv, probabil fiind rănită. Acest căpitan trebuie să fi fost, ca mulţi oameni ai mării, superstiţios, căci pentru ei a vedea o sirenă nu este un semn bun.”

Se spune, de asemenea,  că uneori sirena este cea care îi ajută pe vânătorii de balene: ea adoarme enormul animal şi astfel acesta nu îi mai aude venind pe marinari. Sirenele sunt vesele şi voioase ca şi copiii. Este cunoscut cazul sirenei dintr-un golfuleţ din Bretania, care îşi petrecea zilele cântând. Ele sunt şi generoase: dacă observă naufragiaţi eşuaţi pe stânci după furtună, îi îngrijesc cu atenţie, şi la nevoie, cu un semnal cheamă şi alte sirene pentru a-i aduce la mal.

Ele pot juca chiar rolul de profet, de rău sau bun augur. În Maroc, ca şi în Norvegia, se crede că apariţia unei sirene precede o furtună. În Bretania, sirena este de asemenea, numită „Margareta timpului urât”. Dacă este lovită chiar şi involuntar cu o vâslă, este clar că se va răzbuna. P.Y. Sebillot declară că unui pescar din Gavre, după ce a înţepat sânul unei sirene, aceasta i-a spus:  „Pentru tine şi descendenţii tăi, până la a şaptea generaţie, nu va exista fericire.”

În ţările de jos, sirenele fac profeţii în versuri, fie pentru a anunţa o veste bună, fie pentru a preveni catastrofele. În alte zone, sirenele sunt acuzate de antropofagie şi chiar există un cântec ce confirmă această superstiţie; el este cântat de femeile tinere rămase singure, însă nu există cu adevărat dovezi în acest sens.
„Cântă, cântă, sirenă fericită:
Tu ai darul divin de a cânta,
Ai marea albastră pentru a o bea,
Şi iubitul meu pentru a-l mânca.”

Există însă unii oameni de ştiinţă care au intrat în contact indirect cu această misterioasă fiinţă acvatică: aflând despre existenţa unor animale necunoscute, care trăiesc în apele din jurul Noii Guinee, Roy Wagner, Richard Greenwell, Gale J. Raymond si Kurt Von Nieda au întreprins o expediţie de cercetare în zonă, în anul 1983. Roy Wagner, antropolog la Universitatea din Virginia, a cules sute de mărturii ale localnicilor, care afirmau că i-au văzut pe aşa-numiţii oameni ai mării. Cele două triburi importante ale populaţiei indigene, Barok şi Nakela, îi consideră, de sute de ani, nişte vieţuitoare obişnuite ale oceanului. Botezate oamenii Ri, aceștia le-au servit de multe ori drept cină, atunci când se încurcau în plasele de pescuit şi erau trași la mal, alături de peşti, delfini şi broaşte ţestoase. Mai mult, ei s-au dovedit capabili să-i deosebească de dugongi şi de lamantini, ale căror fotografii le-au fost arătate de savanţii expediţiei. Aceştia din urmă au reuşit chiar să vadă de la distanţă o astfel de fiinţă, ba chiar să o şi fotografieze, însă distanţa fiiind foarte mare, imaginile obţinute au fost declarate neconcludente (una înfăţişând o înotătoare caudală, iar cealaltă un corp zvelt, arcuindu-se la suprafaţa apei).
In mai 2012 Animal Planet lanseaza documentarul Marmaid. The body found ce incepe cu un film creat de Charlie Foley pe o plaja cu balene esuate unde doi copii curiosi la un moment dat observa o mana iesind de sub un morman de alge. Dupa spusele cercetatorilor vinovati pentru numarul mare de balene esuate este aparatura marinei SUA ce foloseste un sonar stresant pentru mediul acvatic, din acest motiv de-a lungul timpului esuand mii de balene si delfini.
In anul 1960 US Navy a plasat mai multe microfoane subacvatice sau hidrofoane in jurul globului pentru a detecta dumarinele sovietice, iar cele mai multe sunete detectate au provenit de la submarine, balene, delfini sau cutremure, dar au fost depistate si unele sunete de frecventa joasa de origine necunoscuta.
De asemenea a fost gasit in ineriorul unui rechin din Africa de sud fragmente dintr-un corp uman cu coada de peste, iar capul prezenta ca element distinctiv pe mijloc un os care iesea in evidenta ca o creasta, precum si mainile care aveau o membrana intre degete.
Ipoteze cu privire la originea acestora.
Cea mai comună dintre ele presupune că sirenele sunt rezultatul unui experiment genetic, făcut în vreun laborator modern şi scăpat de sub control. Supoziţia ar acoperi numai acele observaţii făcute asupra sirenelor în ultimele trei-patru decenii, când ştiinţa manipulării genelor a devenit cu adevărat serioasă, putând candida cu oarece succes la aşa ceva. Ea nu se poate aplica însă sutelor de observaţii anterioare acestei secvenţe temporale, aşa că rămâne ipoteza cu cel mai scăzut grad de veridicitate.Cea de-a doua porneşte de la câteva realităţi prezente prin muzeele lumii – sirenele nu ar fi decât mistificări grosolane, menite să ironizeze credulitatea unora dintre semenii noştri. Exemplul clasic îl constituie celebra sirenă mumificată din Fiji (Feejee), prezentată vreme de peste un secol publicului, într-un muzeu australian. În realitate, falsul a fost realizat dintr-un corp de pui de maimuţă, îmbinat prin coasere cu jumătatea unui peşte mare şi acoperit cu mult clei de lipit. Prezentate drept curiozităţi ale naturii, în special prin bâlciurile americane şi europene, sirenele prefabricate au avut parte de succes în special în secolul al XIX-lea.
Cea de-a treia ipoteză pleacă de la ideea că evoluţia omenirii ar fi apucat-o, simultan, pe două căi – una terestră şi alta acvatică. Ultima nu reprezintă, de fapt, o idee cu totul nouă: dacă aruncăm o privire asupra celor câteva mamifere ce populează mările şi oceanele, observăm că strămoşii balenelor şi ai delfinilor au fost nişte mamifere terestre, asemănătoare cu jderii, care, în urmă cu mai multe milioane de ani, au ales să trăiască în mediu marin, adaptându-şi trupurile şi devenind, treptat, cetaceele din zilele noastre. De aici şi până la ideea că o astfel de situaţie s-ar fi putut petrece şi în cazul strămoşilor lui homo erectus nu a mai fost decât un pas. Din această perspectivă, ar fi posibil ca sirenele să fie descendenţii îndepărtaţi ai acelor homo erectus aquaticus, fiinţe perfect adaptate la mediul marin pe care şi l-au ales ca habitat. O altă supoziţie afirmă că, de fapt, întreaga specie umană ar fi ieşit, la începuturile sale din apă, însă, în vreme ce o parte a membrilor ei s-a adaptat la mediul terestru, o altă parte, mai mică, a rămas în mediul acvatic, evoluând separat de rudele lor ce preferaseră un alt mediu de viaţă.
Dar daca acesti locuitori ai fundurilor marii exista cu adevarat, oare ce sunt ei de fapt? Un raspuns posibil la aceasta intrebare a aparut in 1960, cand Sir Alister Hardy, un renumit om de stiinta britanic, a lansat teoria conform careia umanitatea din zilele noastre ar descinde nu din maimute, ci din niste stramosi acvatici. In absenta oricarei fosile ce ar aduce dovada existentei acestei specii, ipoteza a fost respinsa pe loc de catre paleontologi, dar si-a gasit un discipol infocat in Elaine Morgan. Cartile sale extrem de documentate, precum "Originile acvatice ale omului", care i-au si justificat succesul in librarii, au adus numeroase dovezi anatomice, fiziologice si comportamentale, ce au sprijinit teoriile lui Hardy, suscitand o dezbatere ce s-a lasat cu scantei, printre antropologi.

https://youtu.be/DeHAN1htJ18
https://www.youtube.com/watch?v=2e7ESOD2_K0

https://www.youtube.com/watch?v=OVhYo41FOY8https://
www.youtube.com/watch?v=i4V6mJSqlws 
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=tQKoHuWo0Z4
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0
https://www.youtube.com/watch?v=9w_G8bcr2Y0&feature=youtu.be
https://www.youtube.com/watch?v=96yFuyx-zBA
https://www.youtube.com/watch?v=r6jzn0hIiNU
https://www.youtube.com/watch?v=Jvh9CdH1Nao
https://www.youtube.com/watch?v=8ROaTfBILM8

Cel mai vechi observator astronomic din lume, dateaza de acum 16000 ani?

Sunduki este numit Stonehenge din Siberia, dar locația sa este mai veche decât pietrele britanice verticale, și, fără îndoială este mult"mai misterios ". Fotografie noastre arată frumusețea primitivă impresionant a acestui loc, departe de viața urbană modernă, dar cu multe milenii în urmă a fost, probabil, punctul culminant al civilizației. Unii au speculat că regiunea Hyperborea, cunoscuta din mitologia greacă, ar fi putut fi aici, în moderna Republica Khakassia. Dacă e adevărat sau nu, opinia oamenilor de știință respectați susține că Sunduki este o ocazie unică de a înțelege locul strămoșilor, și are multe secrete. Se crede că a fost un observator de stele al lumii antice din cele mai vechi timpuri și un loc de cult devotat. În total, Sunduki cuprinde opt munți de gresie fantastici care se ridica pe o zonă inundabilă de-a lungul râului Belîi Iyus. În paralel cu fiecare parte, și aproape egal în mărime, dealurile sunt încununate de roci ciudate care par cutii gigantice sau cufere. Cuvântul "Sunduk" în rusa inseamna "trunchi", care explică modul în care locul de luat numele său modern.

Profesorul Vitaly Larichev, Institutul de Arheologie și Etnografie al Filialei siberiene al Academiei Ruse de Științe a hotărât să descifreze unele dintre misterele Sunduki, el admite că a devenit un "astro-arheolog." "Ceea ce am găsit a fost o surpriză chiar și pentru mine. Comparând hărțile cumulate pe parcursul multor ani de observatii astronomice am ajuns să înțeleg că aici, în Sunduki, putem vedea cea mai veche varianta a Observatorului Astronomic, fără îndoială, din Asia. Vârsta sa este de aproximativ 16000 ani. Anticii Locuitorii ai acestei vai observă apusul zi cu zi, răsăritul de soare și de lună "Și au făcut asta de multe mii de ani. Acum 3500 ani primele cadrane solare cunoscute au existat, ele au fost descoperite de arheologi în Egiptul antic. Cu toate acestea, fără instrumente și aparate, acesti astronomi antici au folosit pietre uriașe siberiene și arhitectură sapata in piatră. Él susține că a găsit " numeroase observatoare lunare și solare antice în jurul Sunduki." "Acest pătrat din pietre vă arată locul ", a declarat Kira Van Deusen." Știam că a fost un punct de orientare, dar înainte a trebuit să caute prin iarba pentru o lungă perioadă de timp pentru a găsi. "" Acum uita-te la partea de sus a dealui. Nu vedeți un loc unde există o crăpătură în roci? Dacă ați fi fost aici, la solstițiul de vară, soarele va fi acolo. Sau s-ar dacă ati fi fost aici acum 2000 de ani, acum a sosit momentul temporal este un pic diferit. "

În partea de sus a unui perete din stâncă este o stâncă gravata ce arată dragoni îndreptati într-o direcție, și capetele în cealaltă. "În cazul în care soarele strălucea, dimineața umbra se deplasează de-a lungul corpului dragonului, de la cap la coadă, și după-amiaza merge în altă direcție. Puteți determina nordul geografic și sudul peste munți. " Există o galerie de artă in rocă. Unele gravuri datând de mai multe secole înainte de Hristos, dar sunt relativ moderne.

Dar un cal alb misterios, nu este departe de primul "sân", al Muntelui Negru; a fost înregistrată în stâncă și este bine conservata. Cu toate acestea, oamenii de stiinta sugereaza ca acest pietroglif a apărut în urmă cu 16 mii ani in timpul Erei Glaciare, si s-a stabilit acest site ca un loc de activitate umană pentru multe milenii. A fost "casa zeilor, cu mari artiști și observatori ai cerului", a spus profesorul.

 Există, de asemenea movile și alte structuri create de om, inclusiv canale de irigații, care nu au fost încă pe deplin investigate. 

Obiect ciudat de 31 de milioane de ani din Groenlanda

Bronz cu diametru  de 121cm, SCP -1968

1968 SCP este pastrat într-un buncăr subteran la 300 de metri adâncime, accesibil doar cu liftul.
1968 SCP apare în starea sa inactiva ca fiind un bronz toroid de fabricație necunoscuta. Acesta este marcat cu un scris sau hieroglife in relief.
SCP -1968 are un diametru mai mare de 121cm și un diametru mai mic de 28 cm. Vizual pare ușor ușor îndoit, au fost, de asemenea semnalate efecte ușoare de greutate fluctuanta.
Sa dovedit imposibil să se ia un eșantion din artefact. Încercări de spectrographică s-au dovedit inconsistente. Deși nu deosebit de grelu (~ o greutate de 40 kg), precum și studii sugereaza ca cinetic neutronium1 - deși urme - poate fi prezent în centrul mecanismului.
1968 SCP isi demonstrează proprietățile anormale atunci când este manipulat de către o ființă umană. Când o forță moderată se aplică, se deformează imprevizibil. În timp ce deformarea progreseaza, compoziția lui materială pare să se schimbe, până cand la un moment dat devine un stat animat, care pare să se rostogolească în jurul subiectului ca ondulat cu o rata mare de viteză, dupa ce inceteaza deformare revine repede la starea sa inerta.

SCP-1968 in stare inertă. Notă: ablurul care apare în jurul nu este un efect fotografic

Se presupune că hieroglifele, prin mijloace încă necunoscute, unele interpretabile, afectează gradul de deformare și a efectelor sale rezultate. 
SCP -1968 a fost recuperat la sfârșitul anului 2001 dintr-un eșantion de bază luat de la cativa km adâncime în timpul unui studiu de petrochimic la Zackenburg aproape Groenlanda. Pe baza adâncimii de la care a fost recuperat, împreună  coroborat cu citirle paleoatmosferice, obiectul este estimat la o vechime de 2,3 ± 31.000.000 milioane de ani. 
Personalul Fundației din cauza naturii sale neobișnuite și vârstei, a plasat ulterior dispozitivul la un loc sigur, iar autoritate guvernului din Danemarca, au fost informate cu privire descoperirea lor.
Mai apoi au fost raportate amnezii la personalul din Groenlanda, la acei oameni care au gasit si testa obiectul, apoi sa descoperit că unul dintre ingineri geologi a suferit o cadere psihiatrica la 72 de ore dupa atacul violent asupra unui coleg. 

Hecolubus sau Planeta X

Specialiștii în dinamica orbitala de la Universitatea Complutense din Madrid au descoperit două planete, una de dimensiuni intermediare între Marte și Saturn și alta mai mare, la de 250 de ori distanța dintre Pământ și Soare.

Planetele gigant se înmulțesc. O echipă din Spania spune că pot fi de fapt două planete gigant ascunse la limitela sistemului nostru solar.

În 2012 VP113 o planetă pitică a fost descoperita în luna martie, ea sa alăturat unui pumn de obiecte stâncoase cunoscute, neobișnuite care se află dincolo de orbita lui Pluto. Aceste elemente mici sunt pe orbite ciudate, sugerând ca exista o planetă mai îndepărtată ce nu este vizibila si influențează comportamentul lor. Oamenii de știință estimează că această lume ar fi de aproximativ 10 ori cat masa Pamantului si ar putea orbita la aproximativ 250 de ori distanța dintre Pământ și Soare.

Acum, Carlos și Raul de la Fuente Marcos Universitatea Complutense din Madrid, din Spania in afară ca au confirmat alinierea sa orbitală rara, cuplul a constatat ca grupuri mici de corpuri au trasee orbitale foarte similare. Pentru că nu sunt suficient de masive pentru a influența pe celălalt, cercetatorii cred ca obiectele au un model de influenta cunoscut sub numele de obiect rezonanță orbitală.

Planeta Pastor - De exemplu, stim ca Neptun si Pluto sunt în rezonanță orbitala - pentru fiecare două orbite ale lui Pluto facute în jurul soarelui, Neptun e în urmă cu trei ani. În mod similar, un grup de obiecte mici pare să urmeze același pas cu o planeta invizibila mult mai îndepărtata. Aceasta lume ar avea o masă între Marte și Saturn și este situata la aproximativ 200 de ori distanța dintre Pământ și Soare.

Unele dintre obiecte mai mici au orbite foarte alungite care la această departare. Este neobișnuit pentru o planetă care orbitează foarte aproape de una mai mare dacă nu este dinamic legata de altceva, asa ca cercetatorii sugereaza ca planeta mai mare este ea însăși în rezonanță cu o lume masiva de 250 de ori distanța Pământ-Soare - la fel cun s-a prezis anterioar.

 Corpurile mai mici au orbite eliptice și s-au observat doar atunci când s-au aventurat mai aproape de soare. Dar planetele mari au orbite aproape circulare și ar avea mișcări lente, ceea ce le face dificil de a le vedea de telescoapele actuale. "Nu e de mirare ele încă nu s-au găsit", spune Carlos.

"Din moment ce există doar câteva dintre aceste obiecte extrem de îndepărtate cunoscute, este greu de spus clar despre numărul sau locul de planete îndepărtate", spune Scott Sheppard la Carnegie Institution pentru Stiinta in Washington DC, unul dintre descoperitorii lui 2012 VP113. "Cu toate acestea, în viitorul apropiat ar trebui să avem mai multe elemente care lucrează pentru a ajuta la determinarea structurii sistemului solar." 
 
arxiv.org/abs/1406.0715 Newscientist

Makhunik un oras antic de oameni mici?

În august 2005, un corp mic mumificat a fost găsit în satul vechi persan Makhunik în ceea ce este acum Iranul. Descoperirea a provocat o senzație internațională atunci când cercetatorii au raportat că rămășițele aparțineau unui pitic adolescent și săpăturile au relevat că arhitectura orasului antic sugerează că a fost o cetate de oamenii mici. Povestea a reapărut în urma unui raport
a PressTV, si face rapid înconjurul site-urile de știri.
Potrivit Cercul de Studii istorice iraniene, descoperirea mumiei mici a urmat dupa două luni de săpături ilegale în cetatea istorică a Gudizului în provincia Kerman, în apropiere de orașul SHAHDAD, datând din timpul Imperiului sasanid (224 -651 AD), ultimul imperiu iranian înainte de apariția Islamului. Mumia a fost gasită după ce contrabandiști au încercat să o vândă pentru mai mult de 3 milioane dolari în Germania. Lungimea mumiei e de de 25 de centimetri a fost bine conservată și acoperită cu un strat subțire, inițial a crezut că au fost materialele utilizate pentru mumificare, dar mai târziu s-a confirmat că a fost pielea individului. Prima analiză efectuată de o echipă medico-legala estimează că individul a fost de 16-17 de ani la momentul decesului. Descoperirea a dus la zvonuri care existau deja despre existenta unui oraș în provincia Kerman de pitici, "Lilliput City" descrisă în celebrul roman al lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver. Rapoartele au aratat case și clădiri excavate în orașul vechi cu pereți doar 80 de cm inaltime.

O ilustrare a Călătoriile lui Gulliver, care reprezintă Lilliput, țara cu oameni mici.  
Orașul vechi, unde a fost găsita mumia nu a avut întâlniri era Sasanid, dar a fost de fapt un "oraș se pitici" avand 5000 ani vechi. "Un aspect important al SHAHDAD este arhitectura stranie a caselor, aleilor. Pereții, tavanul, cuptoarele, rafturile și toate echipele ar putea fi folosite doar de către Dwarves", scrie in ziarul Iran. "După un interval de 5000 de ani de la gasirea orasului de pitici ramane un mister."

Arheologii s-au grăbit să nege zvonurile cu privire la existența unui oraș Dwarven iar casele din regiune au zidurile de 80 cm inaltime, dar initial au fost inițial 190 de centimetri. Unele ziduri au fost de 5 cm inaltime, de aceea trebuie să spunem că oamenii care au locuiet în aceste case au fost de 5 centimetri? ", a spus Mirabedin Kaboli, director de săpături arheologice din SHAHDAD.  
Alti experti exclud posibilitatea ca mumia a facut parte dintr-o cetate de pitici, dar nu au reușit să risipească legenda locală a acestui oraș: "Chiar dacă se demonstrează că organismul aparține unei fiinte pitice, nu se poate spune ca în regiune în provincie Kerman a fost orașul piticilor, 
"Javadi, un arheolog la Organizația Patrimoniului Cultural și Turismului a provinciei Kerman a spus. La câteva luni după descoperire, Payvand Iran News a raportat că studiile antropologice au evidențiat mic mumia are de fapt de 400 ani vechime și nu aparține unui pitic lci e doar un copil prematur care a fost mumificat prin procese naturale. "Scheletul aparține unui copil prematur care din cauza condițiilor regionale și metoda de înmormântare, a fost mumificat prin procesele naturale", a declarat Farzad Forouzanfar, un antropolog la Organizația Patrimoniului Cultural și Turismului din Iran. Deci, ce putem concluziona despre Makhunik și mumiea mica? Aparent, o mare parte din raportarea mass-media cu privire la caz a fost alimentată de zvonuri și de senzaționalism. Pare mai probabil, ca mumia se fie ramasitele unui copil natural, deoarece studiile antropologice au evidențiat acest lucru. Cu toate acestea, este curios faptul că legendele "oamenilor mici" nu există doar în Iran, ci pot fi găsite în multe culturi din intreaga lume.  
Istoria Little People Conform Dr. Susan Martinez, autor al "povestii oameni mici: dvs. civilizatii avansate spiritual din întreaga lume", o rasă veche de persoane a fost mica de statură si o dată locuit pe Pământ. Ea se referă la legendele și poveștile multor culturi, cum ar fi zeii pitici din Mexic și Peru, Menhune din Hawaii, Nunnehi din Cherokee și pigmei din Africa și Semang din Malaezia, și se bazează pe rețele de tuneluri mici, sicrie mici, sub movile portaluri și dimensiuni de cabine, ca dovadă a acestei rase vechi.

Stânga: Menhune reprezintă artistul. Dreapta: O rețea de 2-3 metri tunel mare în Hawaii, se crede că a fost făcută de Menhune.  
În timp ce activitatea Dr. Martinez a atras critici cât și scepticism, alții au fost mai deschisi la idee. "Tales și legende ale poporului mic, sau oameni mici, sunt numeroase în întreaga lume. Prin cercetarile sale extinse pe această temă, Susan Martinez, Ph.D., afirma că oameni mici sunt strămoși ai civilizației noastre și sunt unul dintre strămoșii poporului astăzi ", a declarat cercetatorul si autor Jack Churchward. 

Orasele subterane din Gobi

Tibet - manastirea lui Dalai Lama

Daca multe din vestigiile civilizatiei egiptene sunt ingropate inca in nisipul desertului, in pustiul Gobi exista o civilizatie intreaga care asteapta sa fie scoasa la suprafata. Calugarii tibetani, dar si celebrul medium Edgar Cayce, afirma ca sub stepele mongolilor de astazi se ascunde chiar civilizatia atlantilor .

In lucrarea sa intitulata "Intalniri cu oameni remarcabili", care a fost si ecranizata, autorul francez Georges Gurdjieff relateaza calatoria pe care a facut-o in Asia Centrala, cu putin timp inainte de cel de-al doilea razboi mondial. In ceea ce priveste desertul Gobi, el afirma: "Dupa ce am plecat din Taskent, am ajuns la F., o mica localitate la limita desertului Gobi. Ne-am imprietenit repede cu locuitorii si acestia au inceput in scurt timp sa ne dezvaluie tot felul de credinte legate de zona in care traiau. Majoritatea relatarilor afirma ca multe sate, ba chiar orase intregi, erau ingropate sub nisipuri, impreuna cu nenumarate comori care au apartinut popoarelor ce au locuit in aceasta regiune, candva foarte prospera. Locul exact unde se afla toate acele comori era cunoscut de cativa oameni batrani, dar care nu voiau sa vorbeasca. Era un secret care se transmitea prin mostenire, sub juramant, si oricine il trada era pedepsit aspru".
Gurdjieff nu este singurul calator occidental care povesteste astfel de legende, auzite chiar de la locuitorii din zona. Niste legende cat se poate de adevarate, se pare, pentru ca localnicii pareau sa cunoasca precis locurile unde astfel de vestigii puteau fi gasite, pazind insa cu sfintenie acest secret fata de orice strain. Existenta unei civilizatii foarte vechi intr-o regiune care astazi este doar un desert nu are nimic surprinzator in materie de arheologie. Dar spre deosebire de Mesopotamia sau de Egipt, daca o astfel de civilizatie a putut exista pe locul unde astazi se afla desertul Gobi, vestigiile sale trebuie sa fie ingropate foarte adanc sub pamant. Arheologii europeni nu au avut niciodata acces la aceste secrete mongole. Sansa i-a suras, insa, unui american, care relateaza, intr-una din lucrarile sale, sapaturile pe care le-a intreprins pana la 30 de metri adancime, sub nisipurile din Gobi.
Tablitele misterioase. In 1893, un american pe nume Baird Spalding intreprinde, impreuna cu alti zece oameni de stiinta, o calatorie prin India, Tibet si Himalaya, cu scopul de a compara realitatile spirituale din aceste tari. Aceasta aventura s-a dovedit a fi nu doar initiatica, ci si rodnica, Spalding facandu-se recunoscut, mai apoi, prin intermediul unei lucrari de referinta din literatura esoterica, "Viata maestrilor".

Papirus cu o scriere necunoscuta, descoperit in 1900 la Dunhuang (Desertul Gobi)

In timp ce statea in Tibet la manastirea lui Dalai-Lama, el a auzit vorbindu-se despre niste arhive extrem de vechi, pastrate in temple special construite pentru a le adaposti. Dupa multe insistente, a avut pana la urma acces la unele dintre ele. "Cand am ajuns la fata locului, am ramas pur si simplu inmarmuriti. Erau acolo mii de tablite de argila cu inscriptii necunoscute si alte documente gravate pe alama si pe bronz, precum si alte tablite mai mici, din marmura alba, cizelate intr-un mod magnific". Preotii lama i-au spus ceea ce stiau despre originea acelor tablite. "Sustineau ca unele dintre ele dateaza inca de pe vremea venirii pe pamant a oamenilor civilizati si ca provin din Pamantul Matern. Au apartinut initial naacalilor sau "fratilor sfinti" care au aparut in Birmania si i-au civilizat pe nagasi. Ele par sa dovedeasca ca stramosii acestor oameni erau autorii cartii "Surya Siddharta" (cea mai veche carte de astronomie cunoscuta pana in zilele noastre) si a "vedelor" primitive. Preotii lama spuneau ca toate acele obiecte aveau cam 45.000 de ani vechime, datare care s-a dovedit a fi conforma cu o cronologie globala in ceea ce priveste civilizatiile foarte vechi, prediluviene."
"Pamantul Matern" evocat se va dovedi a fi Atlantida, dupa cum afirma insusi B. Spalding. "Mai multe dintre documentele din temple au fost copiate chiar din aceleasi surse ca si arhivele babiloniene si aduse aici in vederea pastrarii lor. Aceste documente primitive dateaza de pe vremea lui Osiris si a Atlantidei". Dupa ce a consultat aceste tablite, arheologul american a ajuns la concluzia urmatoare: "Tipul tablitelor si metoda folosita pentru a le data par sa indice faptul ca au fost descoperite chiar la inceputul existentei Atlantidei. Aceasta e si parerea preotilor lama, pe care i-am intalnit si care au afirmat fara dubii: am examinat diverse tablite din manastirea noastra si am constatat ca ele se refereau cu toate la civilizatia antica din desertul Gobi. Avem convingerea ca toate civilizatiile si credintele religioase provin dintr-o sursa unica. Nu cunoastem nici originea si nici datarea acestor tablite, dar avem convingerea ca ele reproduc gandurile unui popor care a trait acum multe mii de ani".
O civilizatie distrusa de un cataclism. Civilizatia antica din Gobi este o realitate indubitabila in relatarile preotilor lama, atunci cand acestia le povestesc calatorilor straini despre istoria podisului mongol. "Oamenii pe care ii vedeti sunt urmasii unui popor mare si prosper. Stramosii lor locuiau in aceasta tara pe vremea cand era infloritoare. Ei practicau stiintele si artele, isi cunosteau originea neterestra si puterea pe care o aveau".

Inscriptie Uruk (600 i.Hr.)

Mai apoi, preotii lama vorbesc despre o era a decadentei si despre un cataclism care a distrus tara, din care au scapat doar oamenii care traiau in munti, izolati. Acestia s-au grupat mai apoi in comunitati "din care au iesit toate rasele europene", pe care le putem identifica cu rasele indo-ariene sau indo-europene, cu pielea de culoare alba.

Evocarea unui cataclism urias, de ordin geologic, poate explica cum o regiune fertila s-a putut transforma intr-un desert. "Regiunea in care ne aflam (Tibetul) si cea a desertului Gobi au fost decupate si ridicate pana la o altitudine la care nimic nu mai crestea". Ea corespunde unei recente intelegeri a istoriei geologice a Asiei si a lantului himalayan, conform careia ultima inaltare a acestor munti este mult mai recenta decat afirma geologii, ea petrecandu-se intr-o perioada in care marile civilizatii existau deja. La fel s-a intamplat si in America de Sud. Zona incasa Tiahuanaco a suferit un cataclism geologic care a provocat inaltarea tarzie a Anzilor Cordilieri, acum doar 13.000 de ani, transformand, brusc, zonele cultivate in niste terase sterpe, aflate la o altitudine de 4000 de metri, unde nu creste nimic.
Aceasta corectare a cronologiei Pamantului o acrediteaza datele furnizate de catre tibetani, in legatura cu epoca civilizatiei din Gobi. Conform documentelor aflate in posesia preotilor lama, ea ar corespunde fostului imperiu uigur, care acoperea partea majora a Asiei, pana la tarmurile mediteraneene actuale. Despre acest imperiu se spune ca era o colonie a Pamantului Matern, adica Atlantida.
Mumiile cu masti de aur. Acea civilizatie ar fi construit trei orase, pe care hartile le localizeaza exact in actualul desert Gobi. In iunie 1895, Spalding a organizat o expeditie arheologica impreuna cu alti colegi americani, avandu-i pe preotii lama drept ghizi, precum si pe alti tibetani.

Sapaturi arheologice in desertul Gobi

Expeditia era compusa in total din 30 de persoane, cu trei echipe de sapaturi. Pe 30 iunie, ea a ajuns la fata locului si a inceput lucrul la un prim put. Dupa ce a dat de zidurile unei vechi cladiri, Spalding a declarat: "Am sapat pana la 30 de metri, pentru a avea acces la o sala mare, unde am gasit niste mumii cu fata acoperita de o masca de aur. Pe langa ele erau foarte multe statui de aur, de argint, de bronz si de argila, toate sculptate intr-un mod magnific".

Echipele de sapaturi au ajuns la alte camere subterane, descoperind astfel ca acest prim sit corespundea celei mai mari si celei mai vechi dintre cele trei orase si ca era plin de comori. Acestea erau foarte ravnite de bandele de hoti care la vremea respectiva parcurgeau in mod frecvent desertul, in cautarea de vestigii arheologice. Spalding povesteste cum baza sa a fost atacata de astfel de banditi. Dupa spusele lui, greu de crezut, el si tovarasii sai au scapat doar datorita interventiei unor umbre bizare, in forma de cai, niste proiectii imaginare ale preotilor lama, dupa cum i-a spus unul dintre ei mai tarziu. Dupa ce a sapat in toate cele trei situri, descoperind de fiecare data vestigii ale unor constructii foarte importante, Spalding a avut, in sfarsit, dovada existentei acelei civilizatii antice in desertul Gobi.
O lume de basm. Conform arhivelor de care dispun tibetanii, orasele subterane din Gobi au fost fondate acum 200.000 de ani, de catre colonizatori veniti din vest.

Baird Spalding

Aceasta civilizatie pare sa fi fost mai prospera si mai fastuoasa decat Egiptul. Aurul se gasea peste tot din abundenta si era manufacturat. O astfel de societate nu era guvernata de catre conducatori, ci functiona ca o veritabila democratie, sau mai ales autocratie. "Guvernarea le era conferita unor consilii care erau alese de catre popor. Nu erau promulgate nici legi si nici reguli pentru conduita indivizilor. Fiecare isi dadea seama de propria sa identitate si traia conform unei legi universale, care guverna acea identitate. Legile omenesti erau inutile". Acea societate avea niste baze spirituale pe care nu ni le putem imagina. "Templele nu serveau drept loc de adoratie, ci de discutie despre subiectele stiintifice cele mai profunde. Existenta cotidiana a locuitorilor era dedicata intotdeauna cauzei vietii. Aceasta a durat pana in ziua in care niste indivizi au inceput sa devieze si unul dintre ei s-a instaurat drept rege si dictator. In clipa aceea au aparut soldatii si oamenii saraci...".

Aceasta descriere idilica a unei perioade de aur pare sa iasa direct dintr-un basm, fara speranta de a putea corespunde unei realitati istorice. Cu toate acestea, o alta sursa de investigatii, cu totul independenta si straina de cunostintele preotilor lama tibetani, ne descrie exact aceeasi societate antica. Este vorba despre investigatiile mediumului american Edgar Cayce.onform celebrului medium Edgar Cayce, civilizatia din Gobi, la fel ca si cea din Indochina, a fost fondata de catre lemurieni. Este adevarat faptul ca fostul continent Mu, scufundat in urma unui cataclism, ingloba partea de sud-est din Asia. Nu este insa imposibil sa crezi ca aceste doua civilizatii antice asiatice reprezentau o suprapunere a doua curente, unul venind din Lemuria, iar celalalt din Atlantida. Ceea ce este frapant este similitudinea dintre descrierea lui Edgar Cayce si cea a tibetanilor, in ceea ce priveste fosta tara din desertul Gobi. "Acea tara ajunsese la ceea ce in zilele noastre numim un nivel foarte inalt de dezvoltare", spune Cayce.

Locuitorii din desertul Gobi

Ceea ce reiese cel mai des din viziunile mediumului este abundenta aurului, existenta unui oras al aurului, a unui templu al aurului, mult mai multa bogatie decat in Atlantida sau Egipt. Aceasta civilizatie preistorica a atins un nivel de rafinament moral si material foarte inalt, o societate fara clase, cu adevarat democratica, cu cetateni care se auto-guvernau, fara a avea nevoie de conducatori sau de preoti. Aceasta societate practica, de asemeni, egalitatea intre sexe, cat si monogamia. Toata lumea muncea si primea drept salariu pe o zi o piesa de aur de forma patrata, cu o gaura in mijloc (la fel ca vechile monede chinezesti). Viziunile lui Cayce au dezvaluit la un moment dat o decadenta a acestui sistem egalitar, cu aparitia claselor sociale, dar si cu inaintarea devastatoare a nisipurilor spre oras. Aceasta coincidenta nesperata intre doua surse de informatie radical diferite, calugarii tibetani si Edgar Cayce, duc la o viziune preistorica noua. Nu numai existenta unor civilizatii avansate foarte vechi se vede confirmata prin surse diferite, ba chiar si prin dovezi arheologice, dar chiar si opiniile acreditate in prezent despre evolutia umanitatii ar trebui revizuite. Este foarte posibil ca ea sa fi cunoscut o perioada de aur, inainte de a regresa, intrand in epoca fierului, atat de intunecata...

www.formula-as.ro