Memoriile umanitatii

Când s-a publicat tălmăcirea cărţii lui Samuel Noah Kramer From the Tablets of Sumer cu "Istoria începe la Sumer" - n-am fost de acord cu titlul. Mai întâi că nu este intitularea autorului şi apoi, ne-am întrebat, dacă ne-am afunda din ce în ce mai tare în trecut, de unde începe istoria, acest "tainic atelier al lui Dumnezeu," cum o numeşte cu multă veneraţie marele Goethe?
Istoria va trebui să re-înceapă ori de câte ori se produce o schimbare în concepţiile despre antichitatea arhaică. Concepţiile juste devin la rândul lor legi istorice care dau direcţii precise pe care va trebui să le călcăm pentru aflarea unui trecut uman şi mai îndepărtat. Timpul şi anii, aceştia vor trebui socotiţi în milenii ca unităţi de jalonat protoistoria, se vor restructura în mintea noastră spre a putea cuprinde perioade atât de îndepărtate şi însăila evenimente demult apuse şi uitate.
Istoria a început o dată cu trezirea timpului din "sânul infinit al Duratei," o dată cu scurgerea evenimentelor şi a întâmplărilor dintre fiinţele care gândesc acţiunea, chiar dacă ne lipsesc arhive. Oare Natura este lipsită de memorie? Nu s-ar putea cândva citi însemnările ei? S-ar găsi cumva metoda ca intuiţiile să ajungă până-ntr-acolo şi atunci cum vor arăta istoria şi străistoria? Intuiţiile, se ştie, caută numai adevărul adevărat. Şi-apoi, nu s-a spus oare în ştiinţa tradiţională că "Eternitatea peregrinului este ca o clipire în Ochiul Existenţei de Sine?" Trebuie deci, o pătrundere în infinitul mare al Timpului.
Francis Bacon spunea că istoria este ca o scândură ce pluteşte după un naufragiu, nerămânând decât foarte puţin în comparaţie cu ce a putut dispărea. Savanţii îşi dau seama de aceasta. Unul dintre ei, filosof şi istoric de mare valoare, Will-Durant, în Istoria Civilizaţiei, tom I, mărturisea: "Nous ne pouvons entièrement négliger les légendes, qui courent à travers l'histoire, des civilisations jadis grandes et florissantes qu'un cataclysme ou une guerre a détruites et qui n'ont pas même laissé derrière elles la frange de varech qu'en se retirant le flot laisse sur la grève; tout ce que des fouilles récentes nous ont révélé des civilisations de la Crète, de la Sumérie et du Yucatan est là pour attester que les légendes peuvent contenir une large part de verité"3
Memoriile umanităţii pot fi: relicvele sub o formă sau alta; scrierea, deşi era în sutele de milenii trecute o ars incognita; dar, mai ales, tradiţia sub forma mitului, mai mult sau mai puţin explicitat. Arta scrisului cunoştea hieroglifele ideografice până la alfabetul lui Cadmus şi devanagari. Scrisul comunicativ, apelativ sau interpretativ, s-a găsit incă de acum 135.000 de ani (vide descoperirile de la Peche de Laze, în Franţa). Deci, când îşi începe viaţa acel "homo sapiens?" Doar cu 30.000 de ani în urmă? Iată datele! Scrisul a fost născocit de către atlantizi, nu de fenicieni. Pretutindeni aflăm stânci şi peşteri acoperite de inscripţii. Va trebui să prelungim istoria la arhivele unei imense antichităţi. Adevărurile de azi sunt erorile de ieri. Vechimea aceasta va apărea în ochii profanului mai curând ca un vis fantastic decât ca o realitate posibilă. Ce să spunem de Herodot, numit de Cicero, sarcastic fără îndoială, patrem historiae, deşi mai bine historiae scriptores, cum îl apela Pamphila, colecţionară de memorii istorice de pe timpul lui Nero; Aristotel însuşi îi zicea "mitolog," nu povestitor de basme, desigur, ci cuvântător de mituri, lăsând pe seama istoricilor ulteriori interpretarea lor. La fel, Diodorus Siculus, sau Sanchuniathon, fenicianul.
Aici, simbiologistul trebuie să fie circumspect şi atent ca nu cumva să interpreteze forma exterioară în locul înţelesului interior, căci timpul îl va răsturna şi pe el ca şi pe ceilalţi. La interpretarea miturilor, a emblemelor, simbiologistul de astăzi alege cu uşurinţă suprafaţa şi nu adâncul lucrurilor. Şi de aici urmează induceri şi speculaţii ingenioase (pe care timpul nu le poate verifica şi aproba, care cad, aşadar, în coşul inutilităţii), circulo vicioso, concluzii care iau în general locul premizelor în silogisme. Să ne ţinem însă de Confucius: "Eu doar dau mai departe. Eu nu pot crea lucruri noi. Eu cred în cei vechi şi deci îi iubesc."
Istoria se corectează şi se amplifică mereu în urma descoperirilor şi a înţelegerii exacte a ţiglelor asiriene, a fragmentelor cuneiforme, a hieroglifelor egiptene, a conţinutului olelor indiene şi a tuturor urmelor lăsate. Simbolismul cuvintelor e oare pe deplin cercetat, interpretat şi înţeles? Acestea-s miturile, fabulele. Modul mesajului lor era mai întotdeauna criptic, aşa cum îşi trimiteau dacii pe o ciupercă semnele lor. Cine se încumetă să descifreze astăzi cifrul adânc de ieri?
Vorbirea este expresia gândirii. Ficţiunile poeziei antice, ale mitologiei, se vor găsi a cuprinde sensuri in absondito ale adevărului istoric. Pe acesta îl aflăm adesea în alegorii, care sunt tot atât de reale pe cât adevărul însuşi. Aş propune studierea alegoriilor lui Shakespeare, Eschil sau Homer din supraoperele lor. Desigur, vălul nu se va ridica cu uşurinţă dacă intenţia este amuzamentul sau edificarea neştiutorului. Să nu uităm că Homer făcea deosebire între limba zeilor şi cea a oamenilor. Filologii ar trebui să iasă din negura cimeriană a simplelor ipoteze. Adevărul se transmite nu numai prin necesitatea comunicării ideilor prin cuvinte în activitatea celor trei dimensiuni, ci, mai mult, sub forma alegoriilor. Căci vorba lui Philon (Philo Judaeus): "Declaraţiile verbale sunt fabuloase, găsim adevărul în alegorii."
Ne vine în minte frumoasa alegorie homerică: Şi va cunoaşte "al lotusului dor," într-un context de versuri la care trebuie să te opreşti. Al lotusului dor? Ca şi cuvintele lui Buddha: "Într-un eleşteu, printre lotuşi, albaştri sau albi, care înfloresc, sunt unii care rămân sub ape; alţii urcă până la suprafaţă; alţii în sfârşit ies de sub ape şi se ridică atât de sus încât corolele lor nu sunt nici măcar udate. Şi iată că, în lume, zăresc fiinţe pure şi fiinţe impure; unele sunt vii cu spiritul şi celelalte lente; unele sunt nobile, celelalte josnice; unele mă vor înţelege, celelalte nu mă vor înţelege; voi avea milă de toate. Voi privi lotusul care se deschide sub ape, ca şi lotusul care scoate de sub ape floarea splendidă."
Lotusul este un foarte vechi şi favorit simbol al omului, ca şi al Cosmosului. Sămânţa de lotus are în ea miniatura perfectă a viitoarei plante, arătând faptul că în lumea materială există prototipul spiritual al tuturor lucrurilor, înainte ca acestea să se materializeze. De aceea, se zice că Viitorul rezidă în Prezent. Apoi, faptul că lotusul creşte în apă, avându-şi rădăcina în ilus (mâl) şi îşi dezvăluie floarea în aer, tipifică viaţa omului şi pe aceea a Cosmosului, adică elementele amândorura sunt aceleaşi şi amândouă se dezvoltă în aceeaşi direcţie. Rădăcina lotusului în mâl reprezintă viaţa materială, iar floarea, trăirea în regatul său sufletesc.
"Trecutul nostru este asemenea unui vas spart, ale cărui cioburi împrăştiate, găsite ici şi colo, când şi când, au fost adunate în grabă şi nu fără greşeli,4" spune Anne Terry White. Dacă întregul ne scapă, socotind că numai acesta face mersul omului spre scop, atunci numai cu cioburi nu facem istorie. De aceea am stăruit să plecăm de la întreg la parte. Cioburile nu fotografiază moravurile, obiceiurile, gândurile, ci mai cu seamă învăţătura care duce pe om şi societatea lui mai departe spre rostul înnegurat de tăcere. Evoluţia e mersul de ieri, mersul de azi şi cel de mâine. Dacă nu vom şti niciodată istoria adevărată, spre ce ne vom îndrepta în fumul şi ceaţa opiniilor oricărei făpturi izolate?
Ce e viaţa însăşi decât interpretare de veac, o interpretare trăită în veac, o vieţuire a tuturor în veac. Trecerea aceasta prin veac face istoria.
Dar, "tout parti pris à priori doit être banni de la science5", cum cerea memoriul citit la Academia des Inscriptions des Belles Lettres, în 1859. Oare să facem şi noi ca înţeleptul Zoroastru: "Când te îndoieşti, abţine-te?" Sau ca Bacon, care socotea că dacă începem cu îndoieli vom sfârşi în certitudini? Mai bine să ne însuşim injuncţiunile lui Buddha, care spunea că nu trebuie să credem într-un lucru numai fiindcă e spus, nici în tradiţii că vin din antichitate, nici în zvonuri, nici în scrierile înţelepţilor, nici în inspiraţii spirituale, nici în deducţii întâmplatoare, nici în necesităţi analogice, nici în autoritatea magiştrilor, ci să credem când toate acestea sunt coroborate de raţiunea şi conştiinţa noastră proprie. "Croire sans savoir est une faiblesse; croire parce que l'on sait est une force!6" mai spunea cineva. Raţionamente, intuiţii sau "As one knows more, one judges less?" Deci: Certus sum, scio quod credidi!
Aşadar, câteva milenii de istorie nu pot sta împotriva "memoriilor" umanităţii.
Şi iată că cercetătorii clujeni scot de pe vatra ţării noastre, ca pe nişte cărbuni aprinşi de sub o spuză demult stinsă, o şi mai veche dovadă de istorie arhaică: Tăbliţele cu scriere foarte veche de la Tărtăria! Oare numele nu aminteşte el însuşi de Tărtăria, dar nu de o Tărtărie cuprinzând rase de popoare asiatice, ci de Tartarul pomenit de mitologia greacă, abisul adânc dedesubtul Hadesului, o depărtare în timp pe care istoria n-o mai cunoaşte, unde erau închişi Titanii? "Tartorul" de azi e Tartarul de ieri în linie directă. Mitologia, acea visterie de ştiinţă arhaică, de tradiţie preistorică, de "gândire în basme" (Eminescu) şi nu o "disease of language," o maladie a limbajului, tace pentru totdeauna.
Mitologia devine mitosofie când a reuşit să cunoască începuturile (origines) şi semnalează calea spre ele. Papirusul egiptean, ola indiană, ţigla asiriană, sulul ebraic au terminat cu destăinuirile.
Dacă Diocleţian n-ar fi ars, în anul 296 D.Ch., multe opere egiptene, Cezar 700.000 rulouri la Alexandria, Leo Isaurus 300.000 la Constantinopol, în sec. al VIII-lea, mahomedanii pe tot ce au putut pune mâna, argumentând cu sabia că în Al Quran se află tot ce e de spus, atunci oamenii ar fi ştiut azi mai mult. Primii creştini, ultimii cruciaţi şi fanaticii evului mediu au distrus ce mai rămăsese din biblioteca din Alexandria şi şcoala ei. Cardinalul Ximenes singur a dat foc, în Granada, la 80.000 de manuscrise arabe, multe din ele fiind traduceri ale autorilor clasici. În biblioteca vaticană pasaje întregi au fost şterse din cele mai rare şi preţioase tratate ale celor vechi, iar 36 de volume scrise de Porfir au fost arse şi distruse de sfinţii Părinţi. De aceea bâjbâim azi într-un trecut uitat, o antropogeneză răsfirată în naţiuni amestecate şi pierdute. Dacă ne întoarcem la Biblioteca Istorică a lui Diodor din Sicilia aflăm că Uranus a avut 45 de copii, dintre care 18 cu Titea, numiţi în comun titani. Unul dintre ei, Atlas, a dat numele supuşilor săi atlanţi. El excela în astrologie şi-şi reprezenta lumea ca pe o sferă, de unde fabula că ţinea lumea pe umeri. Cele şapte fiice ale sale, atlantidele, au dat naştere la multe naţiuni. De aici se trag barbarii şi grecii. Capitolul al LX-lea arata originea atlantă a Cretei.
Am pătruns astfel în istoria pur arhaică.
Cele cinci milenii anunţate la Tărtăria ar putea fi cincizeci sau mai mult. Inscripţiile de pe aceste tablets, ne spune profesorul Falkenstein, în afară de strânsa lor asemănare cu cele din Sumeria, ar fi mai vechi decât scrierea minoică din Creta.
Iată că la Porţile de Fier, la Lepenski Vir, cu o vechime de opt milenii, se dezgroapă o colecţie unică de plastică neolitică cuprinzând capete de oameni, 50 de sculpturi în mărime naturală, precum şi resturile a 59 de locuinţe, colecţie ce împinge istoria şi mai departe7.
Apoi descoperirile de la Cetăţeni, cu urme de paşi în stâncă, având asemănări în toată lumea, cu semne enigmatice, cu figuraţii ca cele de pe monumentele maya, cu simboluri din India străveche, şi câte alte descoperiri recente ce poartă însemne indiene, sau cum se spune despre fibulele de scut beotic de la Trestiana: "decorate cu nervuri indiene."
Ce spun aceste gorgane, movile, măguri, sculpturi de pretutindeni, dolmene, cromlehuri, tumuli, menhire, kurgane, nurage, structuri ciclopice, pietre druidice, morminte de uriaşi, Stonehenge, Babele, Sfinxul din Bucegi, Pietrele Doamnei, Vârful Omul, Turnul de la Purani (sfânt, în sanscrită), considerate de tradiţie ca "altare ale diavolului?" Poate, oare, singură arheologia să dezlege durata acestor monumente preistorice pline de taine, a acestor megaliţi ce par fără vârstă?
Dar, oare, memoria istorică se scrie numai pe pietre? Tradiţia nu spune nimic? Mitul, care este tradiţie orală şi nu "scrum istoric," este greu de descifrat? Nici folclorul? Nici limba? Oare ce istoric s-ar încumeta să atribuie vreo dată ideii spirituale a Mioriţei, specifică numai sufletului românesc? Sau jocului "Căluşarii?" Intuiţia popoarelor nu ajută la dezvelirea acestui "abis adânc?" Augustin Thierry însuşi admitea că istoria adevărată nu se află decât în legendă. Legendă nu înseamnă "povestire", ci "récit donc on fait la lecture, par opposition à récit oral" (legendum, din lego, a citi), spune René Kopp. "Legendele, scrie acelaşi Thierry, sunt tradiţia vie, aproape totdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie" (în Revue des Deux-Mondes, 1865). Ce am şti despre Celtida, de pildă, dacă n-am avea bogatul fond legendar al Irlandei şi Britaniei? Cei vechi nu erau nişte barbari ignoranţi aşa cum ni-i înfăţişează istoricii. Îi găsim vii în folk-lore mai mult decât în istorie.
Arheosofia, care ar fi mai mult decât o arheologie interpretată ad-hoc, acea înţelepciune arhaică, este un fel de arcana caelestia, căci au fost lucruri care nu s-au scris niciodată pe pergamente, ci au fost gravate pe stânci şi în cripte subterane ca în Asia Centrală, unde se găsesc urme de civilizaţie umană superioară. Această civilizaţie este preistorică. Şi poate exista civilizaţie fără o cultură cu opere literare, anale sau cronici care să dovedească o spiritualitate superioară a omului dinaintea noastră. Această civilizaţie de milenii (o, câte!) are secrete stranii de comunicat omenirii pentru o viaţă socială integrantă şi o cultură care să defrişeze necunoscutul printr-un drum vertical, profund şi net spiritual. Prjevalsky însuşi spunea că de-a lungul fluviului Certcen a auzit legende despre 23 de oraşe îngropate de nisipurile mişcătoare, cu multe ere în urmă. Ar trebui să cunoaştem şi ultimele descoperiri din fostul spaţiu sovietic spre a concluziona în consecinţă.
Ce greu le-a fost grecilor să smulgă câteva frânturi istorice de la preoţii egipteni, frânturi care stau ascunse astăzi (e vorba de faptele istorice) sub teascul de nepătruns al ipotezelor şi scepticismului. Michelet spunea că în sec. al XX-lea istoria va cădea şi se va spulbera în atomi "devorată până în temelii de acei ce-i redijează analele." Un istoric trebuie să fie şi un arheosof (dacă se poate da o astfel de denumire) şi să dea cea mai mare atenţie scrierilor celor vechi, mai ales unui trecut preschimbat în mit, legendă şi epopee. Cine spunea că istoria noastră este în Iliada? Acolo găsim un popor numit hipemolgi, mulgători de iepe, mot-à-mot, iepemulgi, sau galactofagi (lactofagi), mâncători de lapte, sau la sciţi acei aroteri, arători, ş.a.m.d.
Poporul nostru are previziunea vechimii sale. Suntem moştenitorii unei vechimi ce nu se poate măsura cu clepsidrele lui Kronos.
Arheologul N. Vlasa se întreba, în urma descoperirii sale, dacă purtătorii culturii neolitice Turdaş au cunoscut rudimentele notaţiei ideografice ca să poată şti locul de unde au venit purtătorii acestei culturi.
Şi m-am întors la nişte note mai vechi, nu împins de febra istorică sau de megalomanie etnică, ci mânat de un imbold stăruitor de a scormoni, de a întreba spre a cunoaşte rădăcinile milenarilor noştri străbuni, din care amintesc câteva în jurul acestei probleme pentru profan, umanist şi literat, cum ar spune Kramer, căci noi am luat lumea de la început, nu de acum două milenii sau trei. Noi am considerat istoria ca fiind viaţa însăşi a omului în îndelunga sa încercare de identificare cu socialul, identificare pusă sub semnul timpului şi al experienţei. Noi am găsit în istorie reazemul milenar şi hrana de cea mai spirituală esenţă. Suntem adepţi ai istoriei trăite şi nu a celei scrise de noi sau de aiurea. Letopiseţii trebuie completaţi de tradiţie şi mit. Căci am meditat cu atotştiinţă asupra celor scrise de către istoricul italian Francesco Guicciardini (1483-1540) : "Trecutul ne învaţă să desluşim viitorul." Astfel că, pentru noi, trecutul şi viitorul au alcătuit dintotdeauna şi pentru totdeauna un prezent istoric continuu. Sau mai laconic: Viitorul, ca şi Trecutul, este totdeauna viu în Prezent. Aceasta este legea Firii şi Dictum-ul Stelelor.
"Noi nu putem neglija în întregime legendele, care străbat istoria, civilizaţii altădată mari şi înfloritoare, pe care un cataclism sau un război le-au distrus şi care n-au lăsat în urma lor nici măcar o algă, precum valul ce se retrage de pe plajă; tot ceea ce săpături recente ne-au revelat despre civilizaţiile Cretei, Sumerului şi Yucatanului se află acolo pentru a atesta că legendele pot să conţină o mare parte de adevăr"

Anne Terry White - Lumi dispărute, Ed. Tineretului, Col. Lyceum, 1968, pag. 9
"Orice parte luată a priori (idee preconcepută) trebuie înlăturată de către ştiinţă"
"A crede fără a şti e o slăbiciune, a crede pentru că şti este o forţă"
Descoperiri anunţate în ziarele italieneşti (probabil că şi din alte părţi, dar din nefericire doar acestea