Orang Pendek urmasul lui Homo floresiensis?

Organizațiea de conservare a faunei sălbatice a avut corpul unui Orang Pendek timp de 17 de ani! Serviciul pentru Conservarea vieții sălbatice din New York este o organizație de conservare care lucrează pentru a proteja habitatul faunei sălbatice de peste tot în lume. Unul dintre locurile care lucreaza este Sumatra. În Sumatra, unul dintre locurile in care lucreaza sunt Muntii Barisan din sudul Sumatra unde exiistă un parc national mar. Aici ei încearcă să se salveze tigrul din Sumatra, rinocerul din Sumatra, elefantul asiatic, printre multe alte specii. Există o echipă de biologi care lucrează în acest domeniu, si care au lucrat aici de ceva timp. Aparent acesti biologi studiaza tigru de Sumatra, dau au dat peste corpul unui Orang Pendek cumva, intamplator nu se stie anume cum. Fie ca a fost împușcat de către echipa sau l-au primit de la localnici -  nu este sigur.
Ei au studiat această creatură si au descoperit ca a fost radioactiva, și astfel a fost îngropata, pentru o lungă perioadă de timp din motive politice. Au existat temeri că finanțarile acestora pot fi afectate sau tăiate din acest motiv, mai mult, ei nu au nici cea mai vagă idee ce este aceasta creatura. Adevărul este că ei și alții au petrecut ultimii 17 ani studiind acest lucru și încearcă să-si dea seama exact ce este. Ei planuie a-si publica concluziile în 2016. Există Gibboni care trăiesc în zona de asemenea, dar sătenii insistă că cele două sunt creaturi diferite.

Asta este, ei au descoperit acest corp în urmă cu 10 ani și apoi le-a luat 10 ani să faca publice constatarile lor într-un format publicabil pentru lumea științifică si poate dura ceva timp pentru a demonstra ca exista o nouă specie oamenilor de știință.
Adam Davies, exploratorul britanic care lucreaza de asemenea la încercarea de a găsi Orang Pendek, a declarat că el niciodată nu a auzit ca cineva sa fi avut un trup, și a spus că este destul de bine informat, cu toate acestea, biologii WCS ascund aceasta specie.
Orang Pendek este cel mai probabil un hominid, posibil legat de Homo floresiensis sau Flores Man de pe insula Flores. Omul Flores pare a fi un Erectus de foarte devreme sau, eventual, un foarte târziu australopithecus. Mulți cred că Orang Pendek este un fel de maimuță, cum ar fi un urangutan care trăiește, de asemenea, în zonă. Cu toate acestea, este biped și numai Homo este biped. Este puțin probabil ca oricare dintre maimuțele mari (cimpanzei, gorile și urangutani) au evoluat la a fi bipede. Unii spun că Orang Pendeks sunt doar Gibboni identificati greșit, dar mă îndoiesc dacă acest lucru este adevărat.
Exista un cercetator, este un om de stiinta care studiaza ADN-ul, care nu doreste sa isi faca publica identitaetea, iar el a spus că a văzut trei fotografii ale Orang Pendek pe un computer WCS la un birou WCS si i s-a spus că trupul a fost achiziționată în 1996. El a declarat că nu a existat nici un fel de fotografie cu aceasta creatura doar un desen foarte frumos al unui Orang Pendek.

Is-Rael

Exista multe greseli in traducerea textelor originale din componenta Bibliei voastre, ca si multe profetii false. Multe dintre ele au fost facute din neintelegerea caracterelor si simbolurilor cu care au avut de-a face traducatorii.
Acestea sunt scuzabile, caci traducatorii au fost constiinciosi si lucrarile lor au fost indeplinite dupa cit de capabili au fost sa le inteleaga. Totusi, cele mai multe au fost neadevaruri crase, introduse deliberat ca sa mistifice, sa induca in eroare si sa corupa evanghelia originala a Casei lui Israel.
Numele initial era Is-Rael, insemnind Rasa de Cristal, sau rasa alba pura, prima rasa care a populat pamintul, izvorul sau radacina din care au rasarit toate celelalte rase. Aceasta rasa era denumita si rasa de lumina pura, caci rasa, in multe situatii, inseamna raza sau flux. Din rasa aceasta s-a nascut rasa Ariana.
Cea mai mare parte a acestei falsificari a Bibliei s-a produs in primele doua secole dupa Isus, si atacul a fost indreptat indeosebi impotriva cartilor lui Daniel, Ezra si Neemia. Aceste deformari au fost extinse si asupra lucrarilor mai timpurii ale lui Iosif, ca si asupra altor carti. Ele demonstrau limpede ca erau intentionat savirsite pentru a ascunde informatiile bine cunoscute care existau in vremea aceea, si intimplarile care se petrecusera inainte de acea perioada. Aceste falsificari erau comise si pentru a distruge sistemul cronologic foarte clar si istoria transmisa de Israeliti din vremurile inceputurilor constiintei. Mii de povestiri false despre evenimente adevarate au fost scrise si au substituit originalele, si multe informatii istorice corecte au fost deformate sau sterse.
Rasa Ariana, o ramura directa a acestei rase, folosea acelasi sistem cronologic, pe care il pastrase in forma originala. Cu acest sistem, toate falsurile si substituirile pot fi usor urmarite. Astfel, suntem in posesia adevaratei si completei cronologii Ebraice. Stim ca aceste falsuri s-au extins pina la Solomon si sotiile sale, ca si asupra multor altora din Casa celor Zece Triburi ale lui Israel, conducatori, invatatori si sfetnici.
Dupa impartirea acestei Case a celor Zece Triburi in doua, regatul original a fost cunoscut ca Regatul sau Casa lui Israel. Celalalt a fost cunoscut ca tribul lui Iuda. Desi se numea tribul lui Israel, nu erau toti cu adevarat Israeliti. A spune ca Avraam, Isaac si Iacob erau Iudei, este nu doar o eroare comuna, ci o mistificare; caci numai descendentii lui Iuda si ai celor de dupa el au fost numiti, dupa numele lui, Iudei. Termenul Iudeu nu a fost niciodata aplicat Casei celor Zece Triburi ale lui Israel, si nici celor 12 triburi ale lui Israel.
Israelitii nu au fost Iudei, dar Iudeii sunt un trib al poporului Israelit.
Cind tribul lui Iuda a parasit Palestina si a fost dus in captivitate, lor li s-a aplicat termenul de Iudei. Cei cunoscuti astazi ca Iudei sunt ramasitele tribului lui Iuda care s-au intors in Palestina dupa ce au fost eliberati din captivitate. Multi dintre ei isi amestecasera singele cu popoarele dimprejur. Cei care isi spun astazi Iudei au, mai putin de o treime, singele adevaratului trib al lui Iuda.
In orice loc in care Iudeii au convietuit si s-au insotit cu Israelitii sau cu Arienii, ei au inflorit; si acestor popoare le datoreaza ei vigoarea natiei lor. Pe masura ce trece timpul, Iudeii vor vedea ca spre aceste popoare se vor intoarce pentru a cere protectie si sprijin, si ca este de datoria lor sa isi tina casa in ordine.
Acea parte din tribul lui Iuda care i-a insotit pe Israeliti in migratiile lor prin Europa nu face parte din poporul cunoscut sub numele de Iudei. Aceia nu pot fi deosebiti deloc de ceilalti Israeliti care s-au stabilit in Insulele Britanice sau in alte parti, si de-a lungul tarmurilor Marii Mediterane, caci prin convietuirea si amestecul cu vecinii, ei au pierdut caracteristicile tribului lor. Eu vin din aceasta rasa; de aceea stiu.
Iudeii sunt cu noi; le putem trasa istoria pas cu pas, in lungul timpului, de la Casa lui Iuda pina la tribul lui Iuda, si apoi pina in prezent. Ei reprezinta unul din semnele vii ale marii rase care a ajutat la mentinerea idealului Divin, pina cind toate rasele revin la o singura rasa, avind Christul lui Dumnezeu ca factor conducator in fiecare individ al rasei, asa cum era inainte ca marea rasa sa inceapa sa se divizeze si sa se risipeasca.
Nu este greu sa urmarim migratia Israelitilor pornind din Ierusalim. Urmele celor care s-au asezat in Insulele Britanice sunt usor de identificat. De pilda, cei din tribul lui Dan. Numele si istoria lor, ca si locurile unde s-au stabilit, ii identifica. Fluviul Danubius (Dunarea de azi), denumit dupa tribul lor, este astazi un culoar deschis prin care, dupa separarea triburilor, diviziuni din aceste triburi au ajuns ulterior in Britania sub numele de Dani, Iuti, Picti, ca si sub alte nume. Astfel, ei au ajuns in Scandinavia, Irlanda, Scotia si in alte regiuni, si sub aceste nume diverse, au venit in Britania si de aici in America. Ajunsi in America, ei au ajuns acasa. In aceasta patrie a lor de origine, si-au pierdut repede identitatea de trib si si-au schimbat limbile intr-o limba unica, exact limba pe care o vorbisera la plecare.
Vreme indelungata, ei ratacisera departe de casa, dar acum iata-i din nou acasa, in patrie; si aceasta patrie se intinde pina in America de Sud, Australia, Noua Zeelanda si Insulele Marilor din Sud, si chiar pina la Japonia si China.
Japonezii si Chinezii au migrat foarte putin. Ei sunt diviziuni ale unei rase pline de viata care a migrat din patria-mama Mu, cu mult inainte de catastrofa care a dus la scufundarea acestui continent. Ei erau numiti Uiguri, sau triburi ratacitoare, si sunt stramosii marilor popoare Mongole. In aceasta patrie-mama, rasa alba atinsese cel mai inalt nivel de civilizatie. Ei foloseau energie emisa si radianta, si eliberau energia atomului pentru lucrari utile. Dezvoltasera si levitatia; astfel se deplasau de la un loc la altul. Filosofia lor era complet lipsita de culte pagine, crezuri, dogme si superstitii. Ei slujeau adevaratul Principiu care curge prin toata omenirea, omul la fel de divin ca Dumnezeu.
Arianul-Israelit este simbolul guvernarii si culturii individuale si intelepte. De la aceasta rasa a venit Biblia, si acestei rase i-au fost adresate inaltele ei precepte.
Christul din om era idealul lor. Era torta care imprastia lumina, mereu aprinsa, era virful sceptrului. Pentru a sustine aceasta flacara si a-i spori mereu stralucirea, acest om nu trebuie sa-si uite niciodata preceptele, care au fost inscrise nu doar intr-o singura Biblie, ci in 12 Biblii.
Pentru a preveni distrugerea si falsificarea, poporul acela a alcatuit 12 Biblii similare, sapate in piatra, si le-a plasat in toata Patria-Mama. Pentru a le reuni sub o singura conducere, facind astfel nepieritoare preceptele lor, ei au construit Marea Piramida; aceasta dovedea ca fundamentul civilizatiei, Christul, era solid fixat pe pamint printre oameni si nu putea fi denaturat sau sters. El va dura etern, nu doar ca un far care tine sus lumina, ci si ca un reflector pentru aceasta lumina. Nu numai ca reflecta lumina, ci exprima si des-repetata porunca: Daca Omenirea si-a pierdut lumina, mergi inlauntru; acolo vei gasi inscrise preceptele care vor reinnoi lumina, astfel incit ea sa poata straluci din tine, oaia pierduta care ratacea fara lumina.
Fata de Dumnezeu, toti cei care ratacesc fara lumina (viata) sunt oi care s-au indepartat de turma. Turma este intotdeauna in locul de care apartii si unde poti sa revii. Christ, pastorul, asteapta tinind sus torta aprinsa, pentru cei care se reintorc. Desi ea a fost ascunsa de-a lungul vremurilor, intotdeauna se afla acolo pentru aceia care vin sa caute lumina.
Este prima expresie din Cosmos. Vocea, cuvintul lui Dumnezeu se exprima. Iata LUMINA. SA FIE LUMINA, si vibratia a izbucnit; cu aceste vibratii a venit VIATA. Faptul ca Viata nu este niciodata despartita de Dumnezeu, este demonstrat de Marea Piramida care, cu fundatia sa bine fixata in pamint, isi inalta capul neincoronat spre ceruri.
Cind omul va accepta aceasta adevarata mostenire, Christul si faptul ca acest Christ al lui Dumnezeu este eul sau adevarat in deplina sa putere, atunci coroana sau piatra unghiulara va fi plasata la locul ei; atunci ea va fi o eterna marturie a faptului ca omul nu se va mai rataci niciodata de turma.
Marea Piramida este o Biblie in piatra, o indestructibila arhiva de documente descriind evenimentele legate de realizarile si ratacirile poporului ales al lui Dumnezeu. Aceasta nu inseamna un singur popor, ci orice popor care accepta lumina Christica. Si nici nu-i da acelui popor dreptul sa actioneze si sa fie inferior starii Christice. Este o marturie, ca nu cumva umanitatea sau indivizii ei sa rataceasca departe si sa uite, micsorind aceasta Lumina adevarata, ca din mijlocul ei va trebui sa se ridice Unul pe deplin hotarit sa ilustreze Christul si, tinind sus torta stralucind de lumina, sa conduca asa cum Christul launtric trebuie sa conduca.
De veacuri, civilizatia a decazut. De fapt, marea rasa a mers atit de multa vreme pe cararea intunecata, incit se parea ca ea avea sa-si piarda identitatea si sa revina cu totul la salbaticie si barbarie. S-a recunoscut ca doar citiva pastrau ferm conceptele pure care apartinusera omenirii, si ca acesti citiva trebuiau sa se retraga in singuratate, pentru a le fi mai usor sa se uneasca, sa concentreze si sa emita lumina pentru protectia intregii omeniri.
Prin acest grup au fost raspindite invataturi despre faptul ca lumea avea nevoie de un Mintuitor, un om-Dumnezeu, care putea si avea sa se ridice si, prin gindire, cuvint si fapta, avea sa instruiasca omenirea si sa-i arate, mai intii prin indivizii ei, apoi in masa, ca si in ei traia Christul si ca era la fel de viu ca intotdeauna, desi inactiv.
Lumina Christica a fost ascunsa de oameni din cauza ignorantei lor si din cauza refuzului de a trai o viata de Christ. Prin cuvintul rostit, prin profetii si prevestiri ale grupurilor si indivizilor, omenirii i s-a declarat ca Preainaltul trimisese un Mintuitor, care iarasi avea sa traiasca cu adevarat in cele mai inalte conceptii ale umanitatii, si ca acest Mintuitor avea sa apara la momentul potrivit.
Aceasta a fost o hotarire a Celui Preainalt pe care Divinitatea a transmis-o printr-un grup de indivizi umani. Acesti indivizi intelesesera ca, pentru a atrage oamenii spre Mintuitorul care avea sa vina printre ei, era necesar sa se fixeze un moment pentru venirea Lui, si ca toti trebuiau instruiti despre maniera si scopul in care avea sa vina, fixind chiar si data exacta a crucificarii.
Acest lucru a fost necesar nu numai pentru a da invataturilor Sale mai multa greutate si viabilitate, ci si pentru a aduce ideile omenirii inapoi la un punct focal sau central, caci majoritatea rataceau complet dupa zei straini. Omenirea o luase razna atit de tare, incit era iminenta moartea spirituala. Astfel, s-a prezis ca trupul acestui Mesia sau Mintuitor avea sa fie ucis, si avea sa fie pus intr-un mormint sapat in stinca, iar apoi avea sa urmeze o reinviere deplina. Astfel, oamenilor li se demonstra iarasi ca ei puteau, din fii ai oamenilor, sa redevina Fii ai lui Dumnezeu - Christul Divin, care traieste pururea unit cu Dumnezeu, Una cu Dumnezeu. Astfel, traind viata lui Dumnezeu, omul niciodata nu avea sa mai traiasca in haos; pacea si bunavointa aveau sa domneasca pe Pamint. S-a mai scris ca aceasta stare a existat inaintea tuturor lucrurilor, si ca El avea sa-i invete pe oameni despre adevarata lor mostenire. Deci El a existat si a fost Cel Ascuns din vremurile vechi; si prin preceptele pe care le-a dat, El a facut sa se reverse izvorul providentei Divine si roadele coapte ale pamintului, care erau pentru ca omul sa le foloseasca liber.
Aceste profetii au fost denaturate si falsificate inainte de venirea lui Isus; si aceasta denaturare s-a extins pina astazi, facindu-i pe multi sa creada ca elementele de baza ale Crestinismului au fost imprumutate din religiile anterioare, in loc ca ei sa stie ca acesta dintotdeauna a sustinut si indeplinit cel mai inalt ideal al omenirii.
Trupul mamei, acela care avea sa aduca pe lume si sa hraneasca acest Copil Christ, si trupul tatalui, care avea sa vegheze ca protector fizic, au fost pregatite, de asemenea, pentru aceasta nastere imaculata, fiecare fiind desavirsit, desi uniti ca unul, pentru a veghea asupra acestui copil care avea sa creasca pina la maturitate printre cei pe care el avea sa-i invete.
Mama era Maria, iar tatal era Iosif, ambii fiind descendenti ai lui David, un adevarat purtator de lumina, si din semintia lui Avraam, Abraham - adica Ah Brahm, purtatorul luminii desavirsite a marelui Cosmos.
Fiii omului coborisera atit de mult pe scara vibrationala, incit trupurile lor erau sub nivelul regnului animal. Ridicindu-se si prezentindu-L pe demult uitatul Christ, Isus stia perfect ca ei aveau sa incerce sa-i distruga trupul, intr-un mod mai salbatic decit ar fi facut-o animalele. Daca perceptiile oamenilor nu sunt conduse de lumina Christica, ei vor decade mai jos decit animalele.
El stia ca trebuia sa fie atit de ferm unit cu Christ, in puterea Lui, incit ei sa nu-L poata atinge decit la alegerea Lui. Astfel, si-a ales acest rol fara nici o teama. Cel care alegea un asemenea rol trebuia sa fie modest, umil, stiind perfect ca acesta era rolul pe care toti aveau sa-l urmeze in viata lor Christica.
Aceasta adunare - mella - intareste ideea aceasta. Puteti observa influenta tacuta exercitata prin mii de suflete modeste adunate aici. Puteti s-o apreciati pe deplin daca puneti la baza deductiilor voastre faptul ca un singur om, fiind ferm in Divinitatea sa, cucereste lumea, si nu mai exista moarte pentru el. La asta, adaugati influenta altuia care este la fel de puternic, si influenta ambilor va fi de 4 ori mai mare decit a fiecaruia singur. Apoi multiplicati totul cu numarul celor adunati aici, si veti putea realiza puterea care radiaza spre intreaga lume, din multimea aceasta.
Cu un asemenea centru de energie, functionind din plin, intreaga lume este renascuta, revitalizata si reinnoita instantaneu, indiferent daca indivizii isi dau seama de asta sau nu. O asemenea multime s-a intrunit, in diferite locuri din lume, la fiecare 12 ani, din vremuri stravechi, cu mult inainte ca Neptun sa arunce mantia divina. Numarul celor adunati era mai mic la inceput, dar vibratiile emise de aceste grupuri i-au atras si pe altii, fara sa se rosteasca vreun cuvint.
Micutul grup de la inceputuri a crescut pina la o multime; apoi cineva din acea multime a format un alt grup, si asa mai departe, pina cind s-au format 12 grupuri noi; si acesta este al 12-lea, sau ultimul grup, in total fiind 13 grupuri. Acest grup s-a intrunit pentru a le consolida si uni pe cele 12 cu primul grup, rezultind 13 grupuri unite in unul singur, desi ele se reunesc, ca si grupurile initiale, in locuri diferite, pentru a usura accesul la locurile de intilnire.
Nu s-a constituit nici un fel de organizare, si nici nu exista reguli sau legi care sa trebuiasca respectate. Totul este organizat dupa felul in care se organizeaza fiecare individ inlauntrul sau, si, prin aceasta organizare launtrica, el este atras spre unul din grupuri. Locurile de adunare ale grupurilor nu au fost niciodata anuntate public maselor, ceea ce dovedeste ca nu a existat nici o incercare de a le organiza.
Adunarea care se intruneste miine la ora 12 va consolida deplin toate grupurile de dupa primul grup, cele 12 construind o piramida care va simboliza implinirea idealului Christic in om, iar al 13-lea constituind coroana sau piatra din capul unghiului. Toate cele 13 grupuri se vor reuni, ca grupuri distincte, exact in aceleasi locuri ca inainte; totusi, reunirea tuturor grupurilor intr-unul singur va avea loc in asa fel incit fiecare sa vina in contact cu grupul din frunte, si asta se va intimpla miine.
In afara de intrunirea pentru a lega cele 13 grupuri in unul singur, 12 indivizi, cite unul din fiecare din cele 12 grupuri, vor porni sa ajute la formarea altor 12 grupuri. Inmultiti cu 12, si va da 144 de grupuri. Cind aceste grupuri vor spori ca numar de indivizi, ele vor da nastere unor alte ramuri de cite 12 grupuri. O asemenea piramida, formata din grupuri ordonate dupa numarul 12, se va extinde pina cind va cuprinde tot pamintul.
Singura conditie necesara pentru ca sa faci parte din aceste grupuri este ca, mai intii, sa-ti propui si sa exprimi idealul Christic, apoi sa prezinti lumii Christul, in gind, cuvint si fapta. Atunci esti una cu tot acest mare grup, si acolo unde te intilnesti cu Dumnezeu, acolo se vor intilni si ei cu tine, in caminul tau, in propriul tau sanctuar, fie el in cea mai izolata parte a lumii, pe virf de munte sau in aglomeratele centre comerciale. Sa fii Una cu Dumnezeu este intotdeauna factorul determinant. In clipa in care iti inalti gindirea la Christ, trupul tau raspunde la vibratia lui Christ; atunci tu raspunzi la aceeasi influenta vibratorie care emana din aceasta multime de oameni, si energia multiplicata prin numarul lor imbraca idealul tau Christic si il transmite in toata lumea; iar influenta ta este purtata mai departe, combinata cu a intregului intr-un urias val al gindirii.
Astfel, in loc sa ramina in izolarea lor initiala, aceste precepte vor deveni larg cunoscute. Un asemenea grup nu are nevoie de un alt conducator decit Marea Divinitate a intregii rase umane; nu este necesara nici o forma, nici o secta, nici un crez artificial.
Declara ca tu esti Christ si comanda eului sa traiasca, intr-adevar, dupa conceptia sa ideala in gindire, cuvint si fapta; astfel il concepi si il manifesti pe Christ. Odata stabilite aceste vibratii, ele niciodata nu sunt diminuate, nici daca individul nu este constient de existenta lor; dar daca perseverezi, devii constient de aceste vibratii - ceea ce este o experienta mult mai deosebita decit ar putea fi oricare alta. Astfel, punctul focal care a fost stabilit, este adevarat si nu poate fi sters niciodata; si spre acest punct trebuie sa vina fiecare individ. Pentru un asemenea om este deschisa marea perspectiva asupra intregului Univers, si nu exista nici un fel de restrictii care sa fie impuse individului. Perspectiva impusa de viziunea umana poate fi in afara acestor vibratii, dar ea poate fi adusa in interiorul nivelului vibratoriu al acestei viziuni universale. Inlauntrul razei vibratorii impuse de viziunea umana se poate sa nu para a exista nimic individual, dar fiecare individ este aici, si il recunoastem. Voi, care ati umblat si ati calatorit atit, uneori ati intrezarit acest lucru, altfel nu v-ati afla aici.
Cu o astfel de omenire unita, ar mai putea avea loc batalia lui Gog si Magog, acel Armageddon? Ar putea manifestarile artificiale ale legilor sa constituie o forta care sa incalce Legea lui Dumnezeu, care cirmuieste si se asociaza cu orice forta? Este suficient ca un singur om-Dumnezeu sa spuna NU si asa va fi, caci toate sunt la unison si raspund la unison. Nici o forta nu are nevoie sa fie manifestata. Forta de a rani, pe care o emit aceia aflati intr-o vibratie mai joasa, poate fi concentrata si intoarsa spre ei prin adevarata iubire si binecuvintare. Daca ei rezista, nu vor reusi decit sa se distruga singuri; iar cei care raspund prin forta iubirii nu au nevoie sa ridice mina.
Aceste grupuri se inalta precum Marea Piramida, indestructibila in decursul secolelor, ca o marturie, in piatra, pentru omenire, a faptului ca, in om, Christul era pe deplin instalat cu mult inainte de sosirea omului, iar omul si Christ nu s-au despartit niciodata de Divinitate. Faptul ca Marea Piramida este o asemenea marturie este pe deplin dovedit de virsta ei si de puritatea formei, constructiei si valorii sale intelectuale. De milenii, ea a fost denumita si cunoscuta ca Marea Piramida. Toata informatia stiintifica cuprinsa in enorma ei constructie nu a fost pusa acolo pentru progresul stiintei, caci oamenii trebuie sa fie deja bine avansati in stiinta pentru a interpreta aceasta cunoastere.
Marea ei vechime si minunata ei structura au scos-o in evidenta ca o mare enigma pentru umanitate. Inlauntrul constructiei sale este expus secretul Universului; fiecare linie a ei este trasata in termeni precisi si cu metodele stiintei exacte. Acest lucru a fost proiectat si lucreaza mai departe pentru desavirsirea omului prin inaltarea sa in calitate de Christ al lui Dumnezeu, complet contopit cu Dumnezeu. Apogeul acestei desavirsiri va plasa piatra unghiulara pe Marea Piramida.

Viata-si-invataturile-maestrilor-din-extremul-orient

Vetigiile Atlantidei in largul insulelor Bahamas

“Nassau (Insulele Bahamas): De curând, în apropierea insulelor Bimini au fost identificate formaţiuni arheologice stranii. După primele informaţii primite s-ar părea că e vorba despre un zid uriaş; specialiştii consultaţi nu au putut preciza încă epoca în care a fost ridicat şi cine au fost constructorii. Investigaţiile submarine continuă.”
Cele câteva rânduri menţionate mai sus şi publicate de agenţia United Press în primăvara anului 1970 au făcut cunoscute în lumea întreagă cercetările unui grup de savanţi americani. Aceştia realizau investigaţii de câţiva ani în Bimini, o insuliţă din arhipelagul Bahamas situată la 150 km de Florida.
La anunţul acestei descoperiri, în lumea ştiinţifică s-au format două tabere de cercetători – unii care şi-au manifestat imediat interesul şi alţii - sceptici, care au denunţat descoperirile ca fiind simple mistificări. S-a declanşat astfel un conflict de păreri care nu s-a stins nici până în ziua de astăzi.
Totul a început cu doi ani înaintea anunţului, când pilotul american Robert Brush survolând într-un zbor de rutină regiunea a reperat la nord de insulele Andros o masivă formă rectangulară scufundată în mare, pe care a şi fotografiat-o. Apoi a arătat fotografiile unui profesor al Universităţii din Yale – Manson Valentine, cunoscut şi ca specialist în civilizaţiile precolumbiene la Muzeul de ştiinţe Miami, Florida. Acesta la rândul lui l-a anunţat pe prietenul său Dimitri Rebikoff, specialist în fotografia submarină şi inventator al blitz-ului electronic. Cei trei au survolat regiunea la bordul unui hidroavion şi au descoperit că structura scufundată puţin sub nivelul apei era o construcţie aproape îngropată sub nisipul de pe fundul mării - mai precis, un zid cu o grosime de aproximativ 30 de cm care părea să constituie fundaţia unui edificiu remarcabil. Din fundaţie nu a supravieţuit decât această parte inferioară.

Această descoperire a declanşat cercetări de mare anvergură în regiunea arhipelagului Bahamas. În acelaşi an – 1968 – Rebikoff a pus la dispoziţia echipei de cercetare un aparat inventat de el, numit REMORA M114 E care poate fi descris ca fiind un adevărat avion…submarin, dotat cu camere de filmat automate ce pot lua imagini sub un unghi mare de deschidere (920). Echipaţi pentru cercetări de lungă durată, căutătorii au decis să-şi concentreze eforturile asupra unei noi descoperiri: o altă structură scufundată, semnalată în partea de nord a arhipelagului Bimini.
Astfel s-au succedat mai multe expediţii, care au reunit nenumăraţi cercetători americani; la una dintre ele a luat parte chiar cosmonautul Edgar Mitchell. Eforturile echipei conduse de Valentine şi Rebikoff au început să dea roade către sfârşitul anului 1968. Savanţii au reperat o fundaţie de 70 m lungime pe 10 m lăţime care pare a fi construită pe blocuri mari, regulate asamblate printr-un fel de ciment. Rebikoff a precizat că aceste blocuri variază ca dimensiuni, având aproximativ 5 m lungime şi lăţime, înălţimea fiind cuprinsă între 0,5 şi 1,5m şi o greutate de aproximativ 25 de tone.

“Suprafaţa acestui zid este bine finisată”, spunea Rebikoff, “cu o orizontalitate foarte bună a părţii superioare, ceea ce denotă o construcţie solidă”. După această descoperire echipa a revenit la studiul “misteriosului zid din Bimini”.
Fotografiile înfăţişează structura unui zid de 70 de m lungime pe aproximativ 10 m lăţime numit zidul de est. Către vest se poate distinge o altă structură, lungă de 500 m şi lată de 10 m. În aprilie 1971, câteva perforări realizate de cercetători dedesubtul zidului de est au permis descoperirea unui strat de pietre, lipit de celălalt prin 6 m de ciment. Feţele interioare ale blocurilor de piatră poartă urme ce seamănă cu cele lăsate de anumite utilaje de construcţii.
Arheologii au fost surprinşi să constate că zidurile au putut să reziste atât de bine în timp, înfruntând valurile şi uragane. Ei au tras concluzia că soliditatea construcţiei se datorează atenţiei şi competenţei cu care au fost construite.

O noua expediţie a descoperit îndepărtând nisipul că partea superioară era susţinută de patru piloni. În acel moment, arheologii nu au mai avut nici o îndoială - se aflau în faţa unei extraordinare construcţii realizate de oameni.
Natura descoperirilor permite chiar să se presupună că este vorba despre un străvechi port scufundat. Pe de altă parte, aceste blocuri prezintă o anumită asemănare cu uimitoarele construcţii din Mexic. Aceleaşi blocuri regulate pe care le găsim la Teotihuancan, în Piramida Soarelui din Tihuanco, în apropiere de lacul Titicaca sau în Macchu Picchu.
Un alt raport al geologilor de la Universitatea din Miami, dat publicităţii în 25 februarie 1971 i-a tulburat şi mai mult pe cei care se îndoiau de originea zidurilor din Bimini. Astfel aflăm că acestea erau realizate din blocuri de piatră ce nu aveau nimic în comun, din punct de vedere geologic cu formaţiunile naturale din zonă. Concluzia a fost deci una uluitoare: acest zid era în mod clar construit de cineva, cu materiale care nu se găseau în mod natural în împrejurimi.

Era momentul când disputa arheologică atinsese apogeul. Existau diverse publicaţii de specialitate care afirmau cu toată seriozitatea că omiul nu a jucat nici cel mai mic rol în ridicarea zidurilor descoperite în arhipelagul Bimini. Altele spuneau că dimpotrivă, ne găsim în faţa unei măreţe construcţii umane. Investigaţiile ulterioare au întărit în mod definitiv convingerea că ne aflăm în faţa unei structuri realizate de oameni.
S-a descoperit astfel că zidul făcea parte dintr-o structură portuară monumentală – cu o dană de 600 de m lungime. Aliniamentul perfect al blocurilor, dalele gigantice susţinute de piloni, precum şi paralelismul perfect al laturilor zidurilor confirmă intervenţia omului. Specialist francez, Pierre Carnac, întăreşte aceste conclzuii când afirmă cu tărie în cartea sa “Istoria începe în Bimini”: “acest stil de construcţie cu piloni aminteşte într-o anumită măsură de danele străvechilor porturi mediteraneene construite de fenicieni. Spaţiile goale dintre piloni serveau la diminuarea efectelor valurilor înalte. Digul portului Byblos este realizat în acest fel”.
După aceea, o mulţime de organizaţii ştiinţifice s-au aplecat asupra acestui mister: Universitatea din Miami (dr. Emiliani, Guinzburg), muzeul din Juarez (Mexic – Don Pablo Busch Romero), Muzeul Omului din Paris (dr. Lehmann), Laboratorul de geologie dinamică al Facultăţii de Ştinţe din Paris (Harou Tazielf), Congresul Internaţional de Arheologie Submarină, etc. În final, ipoteza că ar putea fi vorba despre o formaţiune stâncoasă naturală a fost unanim respinsă.
Totuşi au mai rămas şi multe alte mistere de dezlegat. Când au fost construite zidurile? Judecând după geologia submarină, aceste structuri monumentale n-au putut fi ridicate decât în mileniile 7-8 î.d.H. Estimările realizate cu metoda C14 indică o vârstă de 10 000 de ani. Însă cine a putut înălţa aceste structuri impozante într-o epocă în care, în Europa omul era incapabil să ridice construcţii?
Până acum nimeni nu a găsit un răspuns. Dar importanţa vestigiilor submarine descoperite în toată regiunea arhipelagului Bahamas (unde au mai fost reperate temple si piramide scufundate) l-a determinat pe Dimitri Rebikoff să scrie: „Suntem nevoiţi să acceptăm că, acum 10 000 de ani, insulele Bahamas formau un platou imens, deasupra apelor pe care puteau locui milioane de oameni. La această concluzie ne duc numeroasele vestigii descoperite. Deocamdată nu ştim absolut nimic despre această civilizaţie. Deci, problema este arheologică şi nu geologică. Trebuie continuate săpăturile pentru a găsi neapărat cheile acestei enigme formidabile.”
Dupa ce s-au făcut măsurătorile izotopilor de oxigen 16 sau 18 conţinuţi în sedimentele din Golful Mexic, savanţii au emis ipoteza unui potop care s-a produs acum 11 600 de ani.După dr. Emiliani de la Universitatea din Miami, spune ca masele de aer au antrenat ridicarea nivelului oceanului planetar cu 7 până la 10 m, ceea ce a condus la dispariţia anumitor zone. Aceasta ne aminteşte de legendele despre civilizaţiile măturate de pe suprafaţa pământului de mari cataclisme: continentul Mu, Lemuria, continentul Gondwana, Atlantida… Atlantida care a fost adeseori situată de către istorici în largul Floridei, acolo unde au fost găsite zidurile din Bimini. Atlantida a cărei perioadă de dispariţie este presupusă a coincide cu marele cataclism dovedit de cercetările din Golful Mexic.

Isus omul, nu era altfel decit noi

Apoi am cercetat Cuvintarea de pe Munte. Acum stim ca Isus, omul, nu era altfel decit noi. Avem o istorie completa a vietii familiei sale, pe o durata de peste 20 de mii de ani, si stim ca era o familie foarte bine situata, iar El era un om cu o mare influenta, cu un caracter foarte ferm. Era inalt de aprox. 1,89 m si, stind in picioare in multime, imediat il remarcai si iti spuneai despre El: "Este un om capabil de mari realizari", si intr-adevar El le-a realizat. Istoria a pastrat aceste lucruri pina astazi, iar noi ne intoarcem pina la desfasurarea lor si aflam adevaratele Sale cuvinte.
Ne preocupa foarte mult intreaga Sa viata si am urmarit-o pe o durata indelungata. Nu numai ca am cunoscut omul vazindu-l de-a lungul unui numar de ani, dar stim azi si ca El nu a trecut niciodata prin moarte.
Isus din Nazaret nu a sustinut niciodata despre sine mai mult decit ar fi capabila sa faca orice persoana obisnuita. Stim asta cu siguranta acum. In plus, El ne-a spus ca moartea a fost invinsa. Cuvintarea de pe Munte s-a pastrat mereu ca o bijuterie spirituala. Oamenii o vad astazi tot asa, ba chiar mai mult decit au facut-o vreodata inainte, si incep s-o inteleaga si sa o aduca in viata lor. Astazi va putem arata, in fotografii, ca nimeni nu a adus nimic atunci, in afara de baietelul cu cele 5 piini si cei 2 pesti. Aceasta nu este o alegorie. De fapt, nu-l vom gasi pe baietel in imagine. Si nici multimea. Tot ce a spus Isus a fost: "Asezati-va si pregatiti-va pentru ospat", si a fost abundenta pentru toti.
Apoi avem iarasi un moment cind ucenicii i-au spus lui Isus: "Invatatorule, avem nevoie de piine, dar mai sunt 4 luni pina la seceris". Raspunsul lui a fost: "Priviti ogoarele, sunt deja gata de seceris", si asa si sunt, chiar in imagine.
Cu aceste imagini am fost capabili sa corectam multe erori care s-au facut. Am lucrat vreme de 8 ani la imaginea Cuvintarii de pe Munte, inainte de a determina identitatea omului Isus. Cautam tot timpul un om descris ca in pictura lui Leonardo da Vinci.
In legatura cu asta am avut o experienta interesanta. Trei dintre noi eram la Vatican si discutam cu un cardinal foarte virstnic, care ne intrebase cum mergea treaba cu imaginea Cuvintarii de pe Munte. Era foarte interesat de ceea ce faceam, si ne-a spus ca puteam sa obtinem foarte multe informatii noi daca luam cartea lui de vizita si mergeam la Paris, la Luvru, unde trebuia sa intrebam de un anumit barbat si sa-i cerem sa vedem scrisorile lui da Vinci. Pentru noi era un fir nou, si imediat am plecat la Paris. Ne-am dus direct la Luvru, de cum am ajuns, si am fost primiti cu toata atentia. Scrisorile lui Leonardo da Vinci sunt astazi acolo toate, lucru care poate fi verificat.
Intotdeauna banuisem ca tabloul lui da Vinci este un portret al lui Isus asa cum Il vazuse pictorul insusi. Astazi s-a dovedit, si avem scrisorile lui da Vinci ca sa o confirme, ca el a vazut Christul in figura modelului pe care si-l alesese sa-i pozeze pentru portret. El spune ca era un barbat tinar, pe cale sa se casatoreasca, si in ochii sai era o lumina frumoasa. Da Vinci a vazut in asta Christul si astfel a pictat portretul. Acestea se petreceau in perioada Renasterii, cind parul lung si barba erau la moda. Nu stim ca Isus sa fi purtat vreodata par lung si barba, si nici roba. Poate altii asa Il stiu, dar acest lucru a aparut din mina lui da Vinci.
Doi ani mai tirziu, pictorul s-a decis sa picteze un portret al lui Iuda, tradatorul. A cautat, vreme de aproape doi ani, o figura suficient de vrednica de dispret ca sa-l ilustreze pe tradator. In fine, intr-o dimineata mergea prin cartierul vagabonzilor din Paris si iata ca intr-o firida, murdar si zdrentaros, era omul cautat! S-a apropiat de el si i-a spus: "Am pictat un portret al lui Christ, acum caut pe cineva care sa-mi pozeze pentru portretul lui Iuda, tradatorul". Omul l-a privit si i-a spus: "Domnule, eu v-am pozat pentru Christ". Era exact acelasi om! Da Vinci spune deschis in scrisorile sale ca acel om, daca nu l-ar fi tradat pe Christ, niciodata n-ar fi ajuns in firida din cartierul apasilor parizieni. El merge mai departe, afirmind ca, ori de cite ori folosim expresia "nu pot", negam Christul launtric.
Astazi putem dovedi ca, prin orice cuvint negativ pe care il folosesti, tradezi Christul dinlauntrul tau. Da Vinci recunoaste deschis si ca el niciodata nu s-a gindit ca picteaza chiar figura lui Isus, Christul, dar ca intr-adevar a vazut Christul in acea figura.
Leonardo da Vinci a fost un om absolut remarcabil. A scris multe articole stiintifice foarte profunde, desi ele nu au fost publicate niciodata. Le poti citi doar intrind intr-o cabina de sticla, pazit fiind de 3 oameni in timp ce le citesti. Sunt foarte pretioase. A fost un om exceptional, si mereu vorbea de Christul launtric. El spune cit de minunat este sa-l reprezinti pe Christ, sa-l vezi pe Christ in orice figura. Pe cind picta la Vatican si cardinalii, gasindu-l adormit pe schele, l-au mustrat pentru asta, el le-a spus: "Cind dorm lucrez mai mult decit atunci cind sunt treaz". Caci dormind, el vedea in fata lui orice lucru pe care trebuia sa-l picteze, exact in culorile necesare, iar apoi se trezea si picta. El spunea: "Tot ce vad este o reprezentare perfecta, iar vibratiile imaginii pe care o pictez pe perete sunt vibratiile pe care le simt, si le pot exprima si da forma cu cea mai mare usurinta dupa ce le vad in somn"...
Intrebare: Isus si ucenicii lui, si alte personaje din Biblie, au trait in carne si oase, asa cum stim noi?
Raspuns: O, da. Avem multe imagini din viata lor, cu ajutorul camerei de captat imagini din trecut.
Intrebare: Cum arata Isus cind l-ati vazut?
Raspuns: Este un barbat inalt de circa 1,89 m. Daca El ar fi in grupul nostru asta-seara, L-ati recunoaste drept ceea ce este, un om cu mari realizari, asa cum il vedea El pe oricare, cu puterea de a indeplini orice, si asta a facut El, si face mereu. L-am fotografiat exact asa cum v-am fotografia pe dvs. Avem imagini ale lui mergind alaturi de Luther Burbank, de dr. Norwood si de altii.

Nicolae Tesla, inventatorul secolului XX

Nicolae Tesla (Nikola Tesla, 1856-1943), considerat de canalul Discovery ca fiind unul dintre „cei mai mari 100 de americani”, este geniul sub care stă dezvoltarea actuală a omenirii. El a fost un mare vizionar, multe din ideile sale nefiind înţelese nici astăzi şi constituind o permanentă sursă de dispută între marile puteri.
Ciudatele schimbări de climă şi cutremure care s-au constatat în ultima vreme sunt considerate rezultatul unor aparate care au la bază descoperirile acestui mare inventator. Tesla a ajuns la concluzia că vremea ar putea fi controlată cu ajutorul energiei electrice. In primavara lui 1898, Tesla demonstreaza public dirijarea prin radio, la mare distanta, a unui vas fara echipaj. De numele său se leagă celebrul experiment Philadelphya şi primul contact cu alte civilizaţii, savantul recepţionând din spaţiu un semnal radio repetat. Pentru această descoperire a fost ridiculizat de contemporani.

Tot lui îi datorăm şi primul sistem de comunicaţie wireless, primii roboţi, prima telecomandă, ideea de vehicul cu decolare verticală ş.a. Tesla a propus o schemă care arăta ca un science-fiction: un sistem global de comunicaţii fără fir pentru a transmite mesaje telefonice dincolo de ocean; pentru a transmite ştiri, muzică, rapoarte privind piaţa bursieră, mesaje private, a securiza comunicaţiile militare, şi care tranmitere de imagin în orice colţ al lumii. „Când comunicaţia fără fir va fi aplicată pe scară largă, pământul va fi transformat într-un creier uriaş, capabil să răspundă în oricare colţ al său”. Această viziune a sa nu a fost realizată nici astăzi, la peste 60 de ani de la moartea sa. Nici marile sale realizări privind transmiterea energiei electrice fără fire nu au fost puse în practică. Mileniul acesta este fără îndoială mileniul Tesla.

Anii tinereţii.Cand zici Nicolae Teslea te gandesti la istro-romanul devenit cetatean american, omul de stiinta si inventatorul prolific in domeniul electro si radiotehnicii, descoperitorul campului magnetic invartitor. Tot el a inventat si sistemul bifazat de curent electric alternativ si a studiat curentul de inalta frecventa. El a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de inalta frecventa etc. In atomistica, a cercetat fisiunea nucleelor atomice, cu ajutorul generatorului electrostatic de inalta tensiune. Este considerat de biografii americani ca fiind un emigrant de origine sârbă. În realitate el a fost istro-român, nascut in noaptea de 9 spre 10 iulie 1856 ca fiu al preotului ortodox Milutin Teslea si al Gicai Mandici. Familia tatalui era de graniceri antiotomani, in fostul imperiu austro-ungar. Numele initial de familie era Draghici, dar el a fost inlocuit in timp, prin porecla de Teslea, dupa meseria transmisa in familie, de dulgher (teslari).Henri Coanda il prezinta pe marele inventator Tesla ca roman banatean din Banatul sarbesc, dar realitatea era ca prietenul sau Nicolae era istro-roman din Croatia. Coandă afirma: « Daca acum, sa zicem, 150 de ani, s-ar fi spus, ar fi venit cineva sa ne spuna cum spunea Teslea Nicolae, Teslea, romanul din Banat: “Voi face lumina electrica, adica lumina, voi face asta miscand o bucata de fier in fata unui fir de arama”, lumea l-ar fi inchis ca nebun”. Provincia Lica era locuita compact de istro-romanii morlaci, inca din sec. XV-XVI. Gospici se afla la cativa kilometri de tarmurile Marii Adriatice, iar satul Similian la 12 km de Gospici, satul fiind patria lui Tesla. Tatăl său dorea ca el să devină preot, cu toate că el se simţea atras de ştiinţele exacte. La 17 ani, Tesla s-a îmbolnăvit de holeră şi a obţinut o concesie din partea tatălui său: bătrânul Tesla i-a promis că dacă va supravieţui, va primi permisiunea să urmeze cursurile de inginerie de la Politehnica din Graz (1875-1881), unde avea sa îşi înceapa seria descoperirilor. Lucrează apoi la Budapesta, la Paris, in cadrul Companiei Edison (1882), Strasbourg (1884), dupa care pleacă în America.Tesla a fost înntreaga sa viaţă obsedat de ideea electricităţii. La vârsta de 24 de ani are şi primul mare răspuns. El însuşi povesteşte: “Într-o după-amiază, veşnic prezentă în mintea mea, făceam o plimbare în parc, alături de un prieten, recitând poezii. Pe atunci, ştiam cărţi întregi pe de rost. Una dintre acestea era Faust a lui Goethe. Soarele tocmai apunea, amintindu-mi de un pasaj celebru; ideea mi-a venit ca o străfulgerare de lumină, şi într-o secundă adevărul era dezvăluit. Cu un băţ, am desenat pe nisip diagrama pe care 6 ani mai târziu am prezentat-o în cadrul alocuţiunii de la Institutul American de Inginerie Eelectrică”. Era motorul cu curent alternativ, o descoperire tehnologică care în curând avea să schimbe lumea.

Sosirea în America.Tesla ajunge în America având la el doar o scrisoare de recomandare din partea unui prieten al lui Edison din Europa. La sosire se arata complet şocat: “Ceea am lăsat în urmă era frumos, artistic şi fascinant sub toate aspectele; ce am văzut aici era lipsit de fineţe şi inatractiv. America e cu un secol în urma Europei”.

Electricitatea a fost introdusă în New York la finele anilor 1870. Lampa incandescentă a lui Edison a facut ca cererea pentru curentul electric sa explodeze. Fabrica sa de curent direct din Pearl Street (Manhattan) devenea rapid monopol. Edison ştia prea puţin despre curentul alternativ şi nu vroia să înveţe mai mult. L-a angajat totuşi pe Tesla, oferindu-i 50.000 pentru perfectionarea generatoarelor si motoarelor electrice Edison. Tesla şi-a îndeplinit sarcina dar… nu aprimit nici un cent în afară de următorul comentariu: “Când vei deveni un american complet matur vei şti să apreciezi o glumă americană”. Şocat şi desgustat, Tesla a demisionat imediat.

Ideile sale privind curentul alternativ pe care-l folosim azi aveau să se materializeze fiind sprijinit de un investitor. Patentele i-au fost apoi cumpărate de compania Westinghouse alături de care va continua până la realizarea “oraşului luminilor”. Cu prilejul Târgului Internaţional de la Chicago deschis pe 1 mai 1893, cei 27 de milioane de vizitatori au văzut cum s-au aprins sute de lumini incandescente. Aceasta doar datorită invenţiilor sale privind sistemele de curent alternativ. Era abia începutul luptei sale cu Edison…

Yeti ucigasul din Ural, Rusia?

În 1959, cadavrele mutilate a nouă alpinişti au fost găsite în Munţii Urali. Speculaţiile continuă şi acum, după 50 de ani. Oare un Yeti a provocat această tragedie?

Zece studenți ai Universității Tehnice de Stat Ural au organizat o excursie de amploare pentru studierea unor obiective, cât și pentru agrement. În data de 28 ianuarie 1959, cei zece studenți în frunte cu organizatorul expediției, Igor Dyatlov de numai 23 de ani, au pornit spre versantul Otorten. Din motive rămase necunoscute, studenții erau interesaţi în special de studierea pantelor versantului. Fiind iarnă, temperatura înregistrată atingea -30 de grade Celsius, dar acest aspect nu a fost o piedică majoră în dorința acerbă de cunoaștere a celor zece tineri exploratori.

Nimic important nu s-a întâmplat până în noaptea zilei de 2 februarie, când exploratorii și-au instalat corturile chiar la poalele vârfului Otorten. Din motive necunoscute, tinerii și-au găsit sfârșitul. Cei 9 tineri schiori sfâşie cortul în care se adăposteau, din interior şi o iau la fugă în noapte, prin zăpadă, într-o temperatură de -18 grade, mai mult dezbrăcaţi, unii doar cu câte un papuc în picioare, iar alţi pur şi simplu în şosete. Doar câteva ore mai târziu vor fi cu toţii morţi.

Grupul pornise iniţial într-un format de 10 persoane, 8 bărbaţi şi 2 femei, studenţi la Institutul de Politehnică din Ural, avându-l ca lider de grup, pe Dyatlov (nume care a dat denumirea nefastului loc unde s-a petrecut tragedia). Înainte însă de a începe urcarea pe munte, Yuri Yudin, unul dintre tineri, s-a îmbolnăvit şi a abandonat expediţia. Toţi cei 9 erau schiori cu experienţă şi mai fuseseră în astfel de excursii împreună. Aceştia au pornit cu trenul în data de 25 ianuarie 1959 şi programaseră să finalizeze expediţia în 12 februarie când ar fi trebuit să ajungă în oraşul Vishay şi să trimită o telegramă cu privire la finalizarea traseului propus. Iniţial nu se porneşte în căutarea acestora imediat după ziua de 12 februarie întrucât era de aşteptat ca aceştia să întârzie aproximativ 2 zile. Abia în 20 februarie, la presiunile rudelor excursioniştilor, Institutul trimite o expediţie pentru a-i căuta. Rămasă fără rezultat urmează alte expediţii la care i-au parte şi autorităţile militate şi civile ruseşti, dispunându-se şi avioane şi elicoptere în scopul găsirii celor dispăruţi. Cu ajutorul survolării avioanelor, reuşesc autorităţile să găsească cortul. Acesta este într-o stare foarte proastă, acoperit parţial cu zăpadă, însă se observă faptul că era sfâşiat din interior şi că excursionişti îşi lăsară acolo hainele groase, esenţiale pentru supravieţuirea în acele condiţii, precum şi papucii. Se reuseşte depistarea prin zăpadă a unui şir de urme de picior, ce îi conduce pe anchetatori la primele două cadavre, la aproximativ 1,5 km distanţă de cort. Acestea erau doar parţial îmbrăcate, ambele cadavre desculţe, se aflau acoperite de zăpadă sub un pin bătrân şi înalt. Parte din crengile pinului erau rupte, iar în vârful acestuia anchetatorii au găsit urme de ţesut uman, sugerând că cei doi s-ar fi căţărat în copac. Vreo 300 de metri depărtare de scena anterioară, şi în direcţia cortului, este găsit al treilea cadavru. Acesta e căzut pe spate, într-o mână ţinând o creangă de copac, iar cealaltă mână părând a-i proteja capul. Încă 180 de metri înspre cort, anchetatorii găsesc următorul cadavru, aflat cu faţa în zăpadă şi cu o lovitură craniană uşoară. Cea de-a cincea victimă o găsesc la vreo 150 de metri tot înspre cort, fiind una din fete. Anchetatorii cad de acord că de la locul unde îi găsiseră pe primii doi, grupul încercase să se întoarcă la cort, căzând pe rând unul câte unul pe drum. Experţii stabilesc că cel mai probabil cei 5 găsiţi au murit de hipotermie şi că s-au dezbrăcat singuri, întrucât sângele se retrage din extremităţii înspre trunchi pentru a-l păstra cald în momentul când hipotermia începe să se instaleze, dar în ultimele etape vasele se dilată atât de tare încât sângele se revarsă brusc în extremităţi şi dă senzaţia de căldură intensă în membre.

La 4 mai, vine însă supriza care aprofundează misterul şi răstoarnă peste cap teoria hipotermiei. Într-o nouă expediţie, autorităţile găsesc şi trupurile celorlalţi 4 excursionişti. Aceştia sunt mai bine îmbrăcaţi decât ceilalţi, dar se stabileşte ulterior că au luat haine de pe cei decedaţi prin analiza pozelor făcute de grup de-a lungul excursiei precum şi de jurnalele lor personale, găsite în cort. Dacă însă cei 5 găsiţi înainte nu prezentau leziuni exterioare, în cazul acestora găsiţi ulterior situaţia este total diferită. La doi dintre ei le lipsesc limbile din gură, unuia dintre ei îi lipsesc ochii, unul are cutia toracică zdrobită şi unul are craniul zdrobit spre interior. Medicii legişti rămân şocaţi şi stabilesc că forţa necesară pentru a provoca asemenea leziuni depăseşte de departe forţa umană şi o aseamănă ca putere cu cea specifică accidentelor de maşină.
Misterul se adanceste si mai tare cand este developat filmul foto din aparat, iar in una din ultimele poze  apare in departare silueta unui yeti scuns patial dupa un copac, iar in cortul ravasit s-a gasit si un bilet pe care era scris omul zapezii exista!

Enigmele Mării Negre

În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic, gheţarii au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.

Studiind geografia Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.
Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice susţinute în 2008, oceanograful Robert Ballard prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din vase.”
Peştera Movile, un ecosistem unic în lume
Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.

Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit transformărilor climatice au fost cele care trăiau în această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.
Pădurea preistorică
Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.
Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.
Cetatea scufundată
În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se diferenţiază de relieful natural.
Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un farmec misterios şi fascinant ţării noastre.

Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate
Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au schimbat. Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa economică a insulei.
În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită. Motivul real pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu este locuită permanent. Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă cu un an mai târziu, denumind-o Balii. De curând, pe această insulă se va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze varianta de zonă locuibilă.
Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei
Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.
Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României.

În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”. Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.” Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite.
În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.
Descoperirile arheologice de pe Insula Albă
Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu.

De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.
Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.
Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui.
Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.
Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că: «…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»
Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi. Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”
Importanţa spirituală a insulei
Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual.
Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară. Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm puţin geometria sacră.
Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie.
Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc. În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.

În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât de frumos:
„Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.
După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”