Incidentul OZN din Alaska 1986

Pe 17 noiembrie 1986, avionul cargo Japan Airlines (JAL) numarul 1628, zbura de la Paris spre aeroportul Narita din Tokio. La ora locala 17:10, la o altitudine de 10.600 metri, deasupra Alaskai, pilotii au urmarit, vizual si pe radarul de bord, timp de peste o jumatate de ora, doua tinte mici si una enorma. Cel putin una dintre tinte a fost confirmata si de la sol, de radarul militar si cel al Administratiei Aviatice Federale (FAA) din SUA.

Asa cum povestea pilotul-sef Kenju Terauchi, cu o vechime de 29 de ani la mansa: „Deodata, la 600 de metri sub noi am vazut ceva care semana cu doua fasii de lumina. Am luat legatura cu turnul de control din Anchorage. Mi-au spus ca pe radarul lor nu se vede nimic”. Obiectul isi ajusta viteza si pozitia in functie de avionul lor „de parca s-ar fi jucat cu noi… accelera, se oprea, inainta cu viteza noastra, in aceeasi directie, ca si cum ar fi stat nemiscat, apoi schimba din nou directia. Este imposibil ca un avion sa zboare astfel. Daca am fi incercat, ne-am fi rupt in bucati in vazduh”. Dupa cinci minute, obiectul s-a topit in intuneric, dar curand a aparut un altul, mult mai mare, „de cateva zeci de ori mai mare decat un jumbo jet” (care are 70 de metri lungime), scaldat intr-o lumina albastra. Din nou, radarul turnului de control nu vedea nimic. Apoi si acest obiect a disparut. Terauchi a mai observat si cateva siluete neobisnuite deasupra localitatii Fairbanks (Alaska).

 Filmul pentru canalul Smithsonian afirma ca pilotul veteran Terauchi a fost singurul, dintr-un echipaj de trei persoane, care a raportat o nava imensa, intunecata, avand forma de nuca, incinsa cu lumini in jurul sau, ceilalti raportand doar niste lumini. Concluzia realizatorilor filmului a fost ca Terauchi a imaginat doar o nava de care ar fi fost atasate luminile. Dar ufologul Dr. Richard Haines, psiholog pensionar, care l-a intervievat Terauchi pe indelete, spunea: „El a fost pe partea stanga, acolo unde se vedea si obiectul si nu cred ca primul ofiter a parasit locul sau ca sa vina sa se uite pe acea fereastra”. Cu alte cuvinte, motivul pentru care Terauchi a furnizat un raport de observare mai detaliat decat ceilalti a fost ca avea o vizibilitate mai buna asupra navei necunoscute.

Producatorii show-ului au mai incercat sa-l discrediteze pe capitanul Terauchi prin mentionarea faptului ca el a recunoscut ca a vazut, si in alte dati, in timpul carierei sale ca pilot comercial sau militar, obiecte aeriene neidentificate, deci era un „repeater” – cum a intonat solemn naratorul, ceea ce insemna automat ca el ar fi fost un observator nesigur, deci ca marturia lui nu poate fi de incredere. Asadar – in viziunea realizatorilor – cineva care raporteaza un OZN este suspect; cine raporteaza mai multe, in mod clar nu poate fi crezut.

In realitate, insa – spune Hastings – un numar mare de piloti comerciali au raportat ca au vazut OZN-uri de mai multe ori; e drept, spuneau asta de obicei numai dupa ce s-au pensionat, din cauza stigmatului public atasat celor care vad si descriu lucruri ciudate pe cer. Asa cum au declarat multi piloti, in mod repetat, in timpul unor interviuri in diferite filme documentare din ultimii ani, cariera lor ar fi fost probabil terminata daca ar fi fost la fel de sinceri ca Terauchi.

Aceasta retinere a pilotilor fusese consolidata in mod dramatic in 1953, atunci cand Statele Majore Reunite ale SUA au promulgat regulamentul JANAP-146, care ordona ca pilotii militari si cei comerciali care observa un OZN sa completeze imediat, inca in timpul zborului, un raport CIRVIS (instructii de comunicare pentru raportarea unei observatii vitale pentru informatii). Regulamentul spunea, de asemenea, ca rapoartele sunt strict secrete, avertizand ca pilotul implicat risca sanctiuni severe in cazul in care ar discuta ulterior, in public, cele declarate in raportul CIRVIS. Hastings mentioneaza ca pilotii nu au agreat aceasta cenzura. 

https://magazin.ro/paranormal/se-petrec-intre-cer-si-pamant/pilotii-ozn-urile-si-cia/