conexiunispirituale

In urma unei regresii in vieti anterioare am vizualizat ceea ce parea a fi o viata de-a mea traita ca om de Neandelthal! Am fost uimita sa ma vad in aceasta ipostaza, deoarece in cartile despre vieti anterioare citite ( destul de multe fiind pasionata de acest subiect ) nu am auzit pe nimeni sa traiasca in ca acest om primitiv! Stiam ca sunt undeva in Europa, mediul inconjurator fiind cam ca savana, nu constientizam in ce an, dar citind mai apoi despre acesti oameni am aflat ca au trait intre anii 230.000-29.000 i.e.n. Parul le era lung, erau parosi si pe corp, dar spre desebire de imaginile care ii arata cu pielea neagra, aveau pielea alba, lucuiau in pesteri in grupuri de cate aproximativ 10 oameni femei si barbati, femeile fiind mai numeroase si traind la comun, copii nu stiau cine le este tatal, doar mama si-o cunosteau. Nu am vizualizat sa aibe imbracaminte sau alte lucruri materiale. Aveau un trai fara conflicte majore, lupta pentru supravietuire si traiul la comun in jurul focului din pestera fiind singura lor ocupatie. Am avut senzatia in acel timp in camiile Europei traia doar acest tip de om, el neavand contact cu un alt gen de umanoid.
Am tras concluzia astfel ca sunt un suflet batran, cat de batran nu stiu caci nu am notiunea anului in care am trait, aveam senzatia ca ar fi chiar prima mea incarnare ca suflet pe acest Pamant deci intrun om de Neanderthal! In urma acestei vizualizari am incercat sa aflu mai multe despre acesti oameni care oricum imi pareau destul de misteriosi dat fiind faptul ca se cunosteau destul de putine lucruri despre ei.

Omul de Neanderthal a trait in paleolitic ce este epoca pietrei vechi sau pietrei cioplite (600000 sau 1000000 – 10000 I. Hr.).
In acea perioada oamenii practicau asa numita economie pradalnica: vanatul, culesul si pescuitul.
Traiau in pesteri si pe terasele raurilor, avand un caracter sezonier.
Pe data de 30 martie 2000, vestea unei descoperiri minunate inconjura lumea: cercetatorii de la Glasgow university comparau AND-ul recoltat de la un schelet de neanderthalian cu un schelet al unui om modern. Sperau sa gaseasca astfel raspunsul la o intrebare ce-i preocupase indelung pe antropologi: sunt neanderthalienii stramosii nostrii sau au fost ei o specie complet diferita de oameni, care au disparut de-alungul istoriei? Iar daca au disparut, care au fost cauzele disparitiei acestora?
Cercetatorii au facut studii profunde asupra unui schelet de copil, vechi de peste
29 000 de ani, gasit in pestera Mezmaiskya in Caucaz. Concluzia surprinzatoare: ADN-ul scheletului este similar cu cel al unui neanderthalian studiat cu trei ani in urma in Munich mai degraba decat cu cel al omului modern. Este totusi aceasta dovada finala ca umanoidul antic nu este un predecesor al nostru, al omului modern - Homo sapiens?
In Germania - satul Neanderthal langa Dusseldorf- in anul 1856 au fost descoperite intamplator, in timpul unor escavari, doua grote. In timpul escavatiei s-au descoperit cateva oase ciudate. Seful de santier le-a trimis invatatorului din sat - Johann Carl Fuhlrott. Fuhlrott a fost socat la vederea osemintelor. Treptat a realizat ca era vorba de o descoperire senzationala si ca tine in maini ramasitele unui humanoid din vremuri indepartate.

Umanoidul a fost numit "neanderthal" dupa situl unde a fost gasit si si-a pastrat numele mult timp dupa ce s-a dovedit clar ca neanderthalienii au avut asezaminte in toata Europa.
Acum cercetatorii considera ca stramosii oamenilor din neandertal provin din insorita Africa, totusi: ce i-a adus in Europa friguroasa? Europa in perioada Erei Glaciare a fost acoperita de un scut de gheata ce ajungea pana in alpi. Cercetatorii americani cred ca panza de gheata ce acoperea Europa acapara toata umiditatea atmosferica. Drept rezultat, ploile au devenit extrem de rare in Africa iar seceta s-a instalat brusc. Turmele imense de animale din partea sudica a continentului au inceput sa migreze spre nord in cautare de apa. Popoarele ce traiau din vanat, le-au urmat. Printre acestia cel mai probabil se aflau si stramosii neandertalienilor.

In zilele noastre cercetatorii cred ca oamenii din Neanderthal au ajuns cu greu in Europa in urma cu aproximativ 220.000 de ani. La vremea aceea ei si stramosii lor erau singurii humanoizi din acele locuri, acest lucru datorandu-se probabil adaptarii lor biologice usoare la conditiile vitrege de trai. Cu aproximativ 40.000 de ani in urma a aparut insa un nou rival: Homo sapiens, ce venise in Europa tot din Africa. La doar cateva sute de ani departare omul din Neanderthal se pare ca a disparut, Homo sapiens devenind singura specie humanoida.
Totusi, cercetatorii nu se pot pune de accord asupra perioadei exacte a disparitiei omului din Neanderthal. Ani de-a randul acestia au fost convinsi ca Homo sapiens au izgonit oamenii din Neanderhtal inapoi in Peninsula Iberica. Cele mai vechi ramasite din aceasta zona au fost gasite la Zafarraya si au peste 32 000 de ani vechime.
Recent, descoperiri facute in Vindija in Croatia arata ca Neanderthalienii au o vechime de doar 28000 de ani. Vindija este chiar centrul zonei in care au trait Neanderthalienii. Aceasta noua descoperire a fost o puternica lovitura pentru teoria initiala, pe care de altfel a si daramat-o.
Exista si alternative la aceasta teorie: teoria hibridizarii. Neandertalienii s-au dezvoltat ajungand la stadiul de Homo Sapiens, pretinde Milford Wolpoff, antropolog la Universitatea din Michigan. Presupunerea sa se bazeaza pe descoperirea facuta la Vindija. Noile date arata ca ambele tipuri de humanoizi au coexistat in Europa de-alungul unei perioade de mii de ani. Aceasta coabitare le-a dat indeajuns de mult timp sa se imbine din punct de vedere biologic.
Ani de-a randul Wolpoff nu a avut nici un raspuns in ceea ce priveste furnizarea de probe privind teoria sa. Totusi cand, cu ani in urma, un schelet de copil a fost descoperit in Portugalia, teoria a devenit mai mult sau mai putin credibila. Cercetatorul Erik Trinkaus din Washington DC a examinat si el ramasitele.
Trinkaus si-a dedicat intreaga cariera descoperirilor legate de oamenii din Neanderthal. In timp ce examina oasele copilului acesta a facut o descoperire senzationala: scheletul avea caracteristici ce proveneau atat de la oamenii din Neanderthal cat si de la Homo sapiens. Datarea osemintelor s-a dovedit a fi chiar mai senzationala. Scheletul copilului era mai vechi de 25000 de ani. La acel moment Neandertalienii disparusera deja. Totusi oasele aveau caracteristici ale ambelor tipuri de humanoizi, "acestea fiind dovada incontestabila ca a existat o incrucisare intre specii".
Totusi exista cercetari care infirma teoria. Unul dintre multele studii a fost facut la Universitatea din Munich. Acesta analiza oasele unei fosile descoperite in anul 1997. Analizele au dus la concluzia ca Neandertalienii nu au lasat nici o urma genetica de ADN in ceea ce priveste constructia genetica a omului modern.
Prin urmare, pentru moment, intrebarea legata de soarta stramosilor nostrii ramane inca fara un raspuns stiintific, cu atat mai mult cu cat nu exista probe concludente care sa demonstreze ceva concret.

ScienceLine.ro

Numele soldatului roman era necunoscut, dar în perioada medievala i s-a spus Longinus (latinizat din grecescul lonche (λόγχη), ce înseamnă lance). O varianta spune ca că s-a născut în orașul Lanciano, din Italia pe cand cealalta varianta spune ca Longinus era un ofiter roman, familia lui facand parte din clanul despre care se spune ca se trage din unul dintre cei doi fondatori ai Romei, respectiv Remus. S-a nascut in secolul I in Capadocia (regiune cu o bogata istorie aflata astazi in Turcia) si a primit sarcina de a comanda plutonul de executie in timpul rastignirii lui Hristos. „Sutasul si cei care il pazeau pe Iisus impreuna cu el cand au vazut cutremurul de pamant si cele intamplate s-au inspaimantat foarte tare si au zis: cu adevarat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27, 54), sta scris in Noul Testament, care nu pomeneste numele ostasului roman. Potrivit traditiei, ofiterul se chema Longinus si, in calendarul catolic si ortodox, este ridicat la demnitatea de sfant: Sfantul Longinus.

Legenda convertirii lui la creștinism are mai multe variante. O prima variantă spune că Longinus ar fi fost un soldat orb, iar când a înfipt lancea în coasta lui Iisus, câteva picături de sânge i-au căzut pe ochi, dându-i în mod miraculos vederea. Atunci, Longinus l-a recunoscut pe Iisus ca fiu al lui Dumnezeu.
O altă variantă spune că după ce l-a înjunghiat pe Iisus, îndurerat și văzând că, cu toate că era pe moarte, Iisus vorbea calm și înțelept și-a dat seama că este fiul lui Dumnezeu și s-a convertit la creștinism.
Fara indoiala ca a fost impresionat de blandetea si calmul lui Hristos, de vorbele pe care le-a rostit inainte de a muri, de modul in care a suportat suferintele si agonia. Dar a fost ceva mai mult: Iisus i-a dat harul convertirii pentru o fapta buna: dat fiindca, vazandu-l sfarsit de puteri, pe drumul Golgotei, i s-a facut mila si i-a luat crucea de pe umeri, obligandu-l pe Simon din Cirene sa i-o duca, sau pentru ca le-a permis femeilor sfinte sa se apropie de locul supliciului, lucru neingaduit la o executie capitala, sau poate pentru ca, in momentul in care l-a auzit spunand: „Mi-e sete”, i s-a facut mila si a dat dispozitie unui soldat sa ia din plosca sa apa amestecata cu otet – bautura soldatului roman – si sa-i umezeasca buzele arse.
Pe de alta parte, Loginus curta o tanara evreica de familie foarte buna, pe nume Rasela, care era una dintre femeile care lepadasera bogatia si il urmasera pe Hristos. Se spune ca, prin intermediul ei, Longinus stia cine era Iisus si chiar ar fi fost pe jumatate convertit la noua religie. In consecinta, ajungand sa fie martor la chinurile Mantuitorului, le scurteaza, dupa obiceiul timpului: strapungandu-l cu sulita coasta dreapta, „de a curs sange si apa”. Dar nu-i zdrobeste fluierele picioarelor, respectandu-se profetia „si oasele Lui nu pot fi zdrobite”. Cronicarii orientali au inregistrat ca aceasta fapta s-a petrecut in ziua de vineri, la ora 21 si 20 de minute (ora Ierusalimului).
Moartea lui Longinus este necunoscută, dar conform unor surse grecești ar fi fost martirizat la Gabala, în Cappadocia. Legenda spune că prin secolul al XIII-lea, moaștele sale au fost duse în Europa, unde au fost împărțite mai multor biserici din Roma, Praga si Sardinua.
Istoria Lancei Destinului. Scrierile apocrife, multe descoperite la Marea Moarta, vorbesc de Lancea Destinului, despre care se spune ca ar fi sulita romana ce a apartinut centurionului Cornelius Longinus. Aceasta sulita are o poveste impresionanta, potrivit cronicarilor. Fusese confectionata de un neintrecut fierar orb de la Damasc, din fier ceresc (de provenienta meteorica) si din cutitasul profetului Ilie. Manerul fusese intarit cu inele elegante de bronz si sculptat din lemn de cedru libanez, incrustat cu elixire magice care o faceau „invingatoare, vesnica, usoara, iar focul de ea nu se prindea”. Longinus a cumparat lancea cu 30 de talanti, o suma uriasa la acea vreme, echivalentul a cateva sute de mii de euro.Lancea Destinului i-a purtat noroc imparatului roman Traian in Dacia. Fierarul l-a consolat: „sa nu-ti para rau ca ai platit o mica avere; sulita este mai importanta decat tot ce am facut eu pana acum si va fi mai faimoasa decat cetatea Damascului cu cele sapte porti ale ei”. Legendele spun ca Lancea Destinului conferea posesorului talente militare si victorie asupra dusmanului oricat de ingrozitoare ar fi fost batalia. A ramas in posesia familiei lui Longinus pentru o suta de ani. Apoi, a ajuns o vreme in mana imparatului Traian, care nu credea in virtutile sale miraculoase, dar a avut surprinzatoare victorii militare, chiar si impotriva Daciei, in pofida renumelui sau de invincibilitate de pana atunci.

Mai tarziu, lancea sutasului a intrat in posesia Sfantului Mauritius Africanul, primul cavaler crestin. Apare apoi in Bizant, unde a ramas mai multe sute de ani, devenind una din armele imparatului Constantin cel Mare. A fost furata de venetieni, potrivit unor marturii. Ultima stire certa arata ca Lancea Destinului a facut parte din tezaurele nepretuite ale Cavalerilor Templieri.

Lancea, din mainile lui Hitler, în Fort Knox din Washington. Se spune ca ar fi fost recuperata de arheologul german Otto Rahn, in anul 1938, din imprejurimile castelului Monsegur – din tinutul catarilor (in Franta) – si ca ar fi ajuns in posesia lui Adolf Hitler, pana la 28 decembrie 1942, cand a fost sustrasa din buncarul fuhrerului de catre un comando american. Exista zvonuri ca, in prezent, Lancea Destinului s-ar afla la Fort Knox (SUA), ceea ce ar face ca Washington-ul sa fie de neinvins. O copie a acesteia se afla intr-o catedrala din Germania.
S-a pretins ca trupul sfantului Longinus ar fi fost descoperit la Mantua in anul 1304, impreuna cu un burete imbibat cu sangele lui Hristos (pe care il pastrase dupa ce asistase la curatirea trupului Sau coborat de pe cruce). Relicvele au fost impartite, ajungand in diverse locuri: Praga, Karlstein, Vatican. Dar, in acelasi timp, sardinienii sustin ca ar fi in posesia moastelor, pe care le-ar fi gasit pe insula lor, unde sfantul a fost supus la chinuri in timpul imparatului Nero. Pe de alta parte, grecii sustin ca Longinus a fost martirizat in Gabala, Capadocia. Se spune insa ca i s-ar fi gasit capul la Ierusalim si ar fi fost dus in Capadocia.
Sfantul Longinus este sarbatorit la 15 martie de catre Biserica Romano-Catolica. O impresionanta statuie a sa se gaseste in Bazilica Sfantul Petru de la Vatican.

In primavara anului 1981, vizitatorii care se aflau intr-o expozitie organizata la Viena, in Palatul Hofburg, fosta resedinta a imparatilor austrieci, au fost socati sa descopere printre exponate o lance veche, pe care se afla legat cu o sarma de argint un piron. Despre aceasta sulita se spunea ca este chiar obiectul cu care a fost impuns in coaste Iisus Hristos, iar cuiul, unul din cele cu care fusese pironit pe cruce Mantuitorul. Povestea acestei relicve este una fabuloasa. Legenda a atribuit arma centurionului roman Longinus, care, in cele din urma, ar fi devenit crestin. Obiectele expuse au facut parte, impreuna cu coroana si sceptrul, din insemnele imparatilor Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, ca simboluri ale puterii invincibile.

O prima mentiune a existentei acestei relicve este facuta intr-o cronica din Evul Mediu, care spune ca lancea ar fi apartinut imparatului Constantin cel Mare, a carui mama, Elena, ar fi gasit-o la Ierusalim impreuna cu alte instrumente ale patimilor lui Hristos. O alta cronica il mentioneaza ca posesor pe generalul roman Mauritius, trecut la crestinism cu 6.600 de soldati ai legiunii Tebaina, martirizati pentru credinta lor marturisita pe malul fluviului Rhone, in apropierea localitatii elvetiene Sain-Maurice. Aproape 700 de ani nu se mai stie nimic despre aceasta relicva. Abia in secolul X reapare in posesia nobilului longobard Samson, care complota impotriva regelui Berengar si intra triumfator in Pavia, capitala Lombardiei. Cu acest prilej s-ar fi "confirmat" puterea armei. Din acel moment, posesia ei conferea "darul ceresc datator de vesnica biruinta", drept care lancea a devenit extrem de ravnita. Pe la anul 935 intra in posesia regelui Henric I, care o lasa mostenire, impreuna cu regatul, fiului sau Otto I cel Mare, care cu ajutorul lancei ar fi obtinut importante victorii militare impotriva lorenilor si maghiarilor. Otto I cel Mare este cel care pune bazele Sfantului Imperiu Roman, de sorginte germana, iar lancea va dobandi o importanta politica pe langa cea religioasa.

In 1002, sulita a fost furata din mana unui episcop chiar in timpul funerariilor imparatului Otto al III-lea, intrand in posesia regelui Henric al Bavariei, devenit ulterior imparat. Se pare ca in vremea acestui suveran lancea a fost rupta in doua si tot atunci a fost imbracata intr-o manseta din aur pe care a fost gravat textul: "Lancea si cuiul Domnului". In legatura cu fragmentarea sulitei, exista o istorie mai veche, care spune ca de fapt lancea ar fi fost rupta in timpul ocuparii Ierusalimului de catre persi, in anul 615, din ea pastrandu-se numai varful. Pe la anul 1098, cruciatul Peter Bartholomew l-ar fi descoperit in Antiohia, gratie Sfantului Andrei, care ii aparuse intr-o vedenie.

Cateva veacuri, lancea a ramas la Nurnberg, facand parte din tezaurul regal. Din cauza razboaielor napoleoniene, la 1800, relicva, impreuna cu tezaurul au fost transportate la Viena, unde au ramas pana in 1938 cand, dupa Anschluss, insusi Hitler a poruncit sa fie adusa inapoi la Nurnberg, unde a fost expusa in Biserica Maestrilor Cantareti, ca "semn al sosirii noii ere pentru Marele Reich german".

Dupa razboi, in 1946, autoritatile americane de ocupatie au inapoit tezaurul Austriei, impreuna cu lancea.

Alte fragmente si lanci in lumeSpecialistii sunt rezervati in legatura cu autenticitatea relicvei, Percy Ernst Schramm, un prestigios istoric ococidental, afirmand chiar ca acest tip de arma ar fi caracteristic secolului al VIII-lea. Dar partizanii autenticitatii piesei spun ca relicva de la Hofburg este mult mai veche, la fel si cuiul. Ei pretind ca este posibil ca pe vremea lui Carol cel Mare lancea si cuiul sa fi fost topite si turnate din nou. In lume, mai exista o bucata din celebra lance a lui Longinus la Vatican, din anul 1492, cand sultanul Baiazid al II-lea Adli (Cel drept) i-ar fi trimis-o in dar Papei Inocentiu al VIII-lea. Acest fragment provine din tezaurul de relicve al Bisericii Sfanta Sofia. O alta lance, descoperita in timpul cruciadelor, se afla la Etschmiadzin, din 1098, in Armenia, iar o alta la Cracovia, in Polonia. De asemenea, fragmente din lance se mai afla la Ierusalim si la Istanbul. Pe la 1241, un alt fragment din lance ar fi fost daruit de Baudoin al II-lea, ultimul imparat latin al Orientului, regelui Ludovic al IX-lea, canonizat ulterior ca Sfantul Ludovic, care il va depozita in Sainte Chapelle, alaturi de relicva coroanei de spini. Fragmentul ar fi disparut insa in timpul Revolutiei Franceze.