Grotele Longyou sau „peșteri artificiale” aflate în China

Grotele Longyou sunt imense „peșteri artificiale” aflate în China, nu departe de satul Shiyan Beicun, pe râul Qu și se crede că au fost cioplite în rocă (gresie) la o dată anterioară instaurării Dinastiei Qin (anul 221 î.e.n.). Totuși, în textele rămase din acele vremuri nu apare nicio mențiune referitoare la realizarea sau, măcar, la existența imenselor peșteri. Enigmaticele și fascinantele grote subpământene au fost descoperite cu numai 25 de ani în urmă iar una dintre ele a fost amenajată pentru a putea fi vizitată de către turiști.

În anul 1992, un cetățean chinez de o curiozitate ieșită din comun, pe nume Wu Anai, nutrea o puternică bănuială că un iaz din satul său, Shiyan Beicun, n-ar avea origini naturale, că ar ascunde un mare și vechi secret. Așa că s-a hotărât să afle cum stau lucrurile. Împreună cu alți consăteni, el a cumpărat o pompă puternică și au pus-o în funcțiune, pentru a extrage toată apa din iaz. După 17 zile de pompare, nivelul apei a căzut suficient pentru a ieși la iveală intrarea unei grote străvechi, care părea să fie construită de către mâna omului, bănuiala lui Anai fiind confirmată.

Oricine va pătrunde în grotele Longyou va  fi impresionat de către giganticele lor încăperi subpământene și se va întreba cine au fost oamenii care au depus imensul volum de muncă necesar extragerii unui asemenea volum de piatră. Fiecare dintre grote are o suprafață de aproximativ 1000 de metri pătrați și o înălțime mai mare de 30 de metri. Suprafața totală a grotelor Longyou este de peste 30.000 de metri pătrați. Dat fiind aspectul pereților, care prezintă urmele unei migăloase și anevoioase munci de cioplire cu dalta, se exclude posibilitatea ca imensele săli subterane să fie opera Naturii.

Tavanul, pereții și coloanele de susținere din grotele Longyou sunt finisate într-o manieră identică, fiind observabile cu ușurință, la nivelul pereților, benzile paralele, late de 60 de centimetri. În total, au fost descoperite 24 de peșteri săpate în gresie. Unele semne și simboluri din străvechile grote sunt asemănătoare cu acelea ce pot fi observate pe ceramica găsită în apropiere, care datează, după cum estimează unii specialiști, din perioada 800-500 î.Hr. În enigmaticele grote, există, de asemenea, scări, coloane și personaje sculptate cu o extraordinară măiestrie artistică.

După unele estimări, pentru crearea grotelor a trebuit să fie excavat un milion de metri cubi de rocă. Indiscutabil, o lucrare atât de amplă ar fi trebuit să fie menționată, în scrierile lor, de către autorii antici ai Chinei, precum și de către călătorii străini care au trecut pe acele meleaguri. Straniu este că lipsește orice mențiune despre grotele Longyou. La fel ca și grecii sau romanii, chinezii din vechime consemnau cu atenție toate realizările și evenimentele istorice importante ale timpului lor iar o lucrare de amploare, cum ar fi săparea grotelor Longyou, n-ar fi avut cum să fie ignorată de către cronicarii epocii.

Pe cât de imense și fascinante sunt sălile subterane de la Longyou, pe atât de mare este enigma lor!

Edward Leedskalnin si povestea castelului de coral

Megaliţii antichităţii ne impresionează astăzi prin imensitatea blocurilor de piatră, probabil, imposibil de manipulat cu mâinile goale. Dar şi prin tehnica de tăiere şi aranjare perfectă a acestora în structuri durabile. Ipotezele despre cum au fost ridicate asemenea pietroaie sunt multe, dar niciuna convingătoare. Aşa că singura explicaţie rămâne ajutorul extratereştrilor, singurii care ar fi putut muta din loc, pe distanţe mari şi la înălţimi mari, blocuri de piatră grele de câteva tone. Dar şi oamenii pot face asta, şi nici măcar nu e nevoie de mai mulţi. Un letonian a lăsat în urma lui o grădină de megaliţi, construită cu mâna lui, de unul singur. Din păcate, tehnologia secretă pe care a folosit-o Edward Leedskalnin a rămas un mister. Dar Castelul de Coral există şi acum, cu megaliţii lui colosali.

Dragoste de piatră. Edward Leedskalnin (Edvards Liedskalninš) s-a născut pe 12 ianuarie 1887, în parohia Stameriena, Letonia. Unii spun că a fost doar un sculptor excentric, alţii, un mare om de ştiinţă. Familia lui era săracă, n-a apucat să facă mai mult de patru clase. Mai era şi bolnăvicios, motiv pentru care stătea mai mult în casă, citind. Aşa că a întrerupt şcoala, se plictisise de ea. La vârsta de 26 de ani era gata să se însoare, dar Agnes Scuffs, mireasa de 16 ani, s-a răzgândit cu o zi înaintea nunţii, când şi-a dat seama că şi-a ales un bărbat prea sărac şi prea bătrân pentru ea. Distrus, Leedskalnin a plecat în America, unde a găsit de lucru la tăiat lemne în Canada, California şi Texas. Munca grea l-a îmbolnăvit şi mai rău, a făcut tuberculoză. Fiindcă avea nevoie de o climă caldă, s-a mutat în Florida şi a cumpărat o mică bucată de pământ în Florida City. De dorul fetei, în următorii 20 de ani, Leedskalnin n-a făcut decât un singur lucru: a construit „Rock Gate Park”, o grădină de megaliţi. Spera astfel să atragă atenţia fostei logodnice, dar până la sfârşitul vieţii, fata n-a vrut să audă de el. În schimb, letonianul a reuşit să atragă atenţia presei şi întregii lumi cu construcţia lui misterioasă.

Singur şi fără utilaje. Când blocurile de piatră sculptate artistic au început să răsară, oamenii au devenit curioşi. Ziariştii au început să-l caute pe Leedskalnin şi să-l întrebe cum face treaba asta. N-au primit decât răspunsuri vagi. A fost pândit zi şi noapte, mai ales noaptea, fiindcă letonianul nu lucra pe lumină. Dar n-a fost niciodată surprins ridicând pietrele de 30 de tone. Nu avea niciun ajutor, lucra singur, la lumina lanternei, fără macara, fără maşinării complexe, doar nişte pârghii şi lanţuri. În total, „a plantat” în grădina de piatră peste 1.100 de tone de corali în formă de băncuţe, mese, ziduri şi forme artistice. Mai târziu, construcţia urma să fie cunoscută sub numele de Castelul de Coral. În mărturisirile lui, Leedskalnin spunea că a folosit instrumente obişnuite, majoritatea realizate din lemn, şi piese de la un Ford mai vechi. Refuza să spună cum a mutat pietrele, de fapt, nici cum le-a tăiat sau cum le-a transportat nu se ştie. Şi nici cum de le-a îmbinat atât de perfect, fără să folosească mortar. Avea o singură replică: „Eu înţeleg legile greutăţilor şi pârghiilor şi ştiu secretele oamenilor care au construit piramidele”. Îşi năucea cu aceste vorbe turiştii, fiindcă omul a deschis până la urmă construcţia pentru public, oferind tururi de grădină pentru 10 de cenţi. Oferea chiar şi cazare, iar copiilor le gătea hot dog, preparat într-o oală sub presiune, invenţie proprie. 

„Secretul este să ştii cum!”. Mai mult decât că a ridicat de unul singur această imensă construcţie, letonianul a şi mutat-o. Tot pe întuneric. Şi nu în cartierul vecin, ci la 16 km, aproape de Homestead. La mijlocul anilor ’30, Leedskalnin a închiriat un camion cu care să transporte pietrele. Dar şoferului i-a spus să plece. După câteva minute, omul a auzit un zgomot puternic şi s-a întors în fugă. A găsit camionul încărcat, dar cum au ajuns pietrele acolo, n-a văzut. În mai puţin de o lună, letonianul a aşezat megaliţii la locul lor, exact cum fuseseră iniţial. Mai multe persoane s-au lăudat că au reuşit să-l vadă manevrând rocile. Vecinul lui Edward spune că l-a văzut punând palmele pe piatră, după care cânta un cântecel şi pietrele începeau să se mişte singure prin curte. Nişte tineri au văzut şi ei cum blocurile de coral pluteau prin grădină „ca baloanele umplute cu hidrogen”. În puţinele imagini în care apare, Leedskalnin nu ridică pietrele, ci doar manevrează nişte lanţuri pe un scripete fixat în vârful unui trepied de lemn. 

În vârful trepiedului este însă o misterioasă cutie, despre care se crede că ascunde secretul tehnologiei. „Am aflat cum egiptenii şi popoarele din Peru, Yucatan şi Asia, folosindu-se numai de instrumente primitive, au ridicat şi au aşezat perfect blocuri de piatră care cântăreau multe tone”, a scris Leedskalnin într-una din cele patru broşuri lăsate posterităţii. Singura declaraţie pe care a dat-o presei a fost: „Nu este chiar dificil. Secretul este să ştii cum!”.

7129/6105195. Pe 9 noiembrie 1951, letonianul a lăsat un bilet la poartă: „Plecat la spital”. A luat autobuzul şi s-a internat la Jackson Memorial Hospital din Miami. Pe parcursul tratamentului, a suferit un accident vascular cerebral. A murit după 28 de zile din cauza unei pielonefrite. Avea 64 de ani. Se spune că, în certificatul de deces, este trecută la cauza morţii: uremie. După moartea lui, un nepot care trăia în Michigan, a moştenit castelul. În 1953, l-a vândut unei familii din Chicago. Vestea că Leedskalnin s-a stins a ajuns şi la urechile fostei logodnice, care între timp se măritase. N-a vrut să audă de el. În urmă cu câţiva ani, cercetătorii au reuşit să dea de Agnes, căreia letonianul i-a dedicat broşura „Sweet Sixteen“. Femeia emigrase în Olanda. A refuzat din nou să viziteze castelul: „Nu, mulţumesc, nu mă interesează“.  

Interesant este că, deasupra patului lui Leedskalnin din propria construcţie, e o placă pe care scrie, ca un fel de testament: „The Secret of the Universe is 7129/6105195”. Atât şi nimic altceva. Nu a explicat nimănui secretul,  a locuit tot timpul singur şi numai în grădina de coral. Mânca sardele, biscuiţi, ouă şi lapte, pe care le cumpăra de la magazinele din colţ, iar legumele şi fructele şi le cultiva singur. După un timp, s-a mai găsit şi o cutie cu indicii care au condus la cei 3.500 de dolari puşi deoparte din taxa de intrare şi vânzarea primei proprietăţi. 

 O colecţie de ciudăţenii. Ce găsim în acest castel de coral care ocupă o suprafaţă de 5 ha? 

Un turn de 160 de tone format din blocuri de piatră de aproximativ 9 tone fiecare. Între aceste ziduri, letonianul şi-a amenajat la etaj o cameră, cu un pat auster, dar care e prevăzut cu un mecanism care-l poate ridica până la tavan. La parter, şi-a stabilit atelierul în care s-au găsit unelte banale. În întreaga construcţie nu există instalaţii, ţevi, cabluri. Zidul ce înconjoară grădina e înalt de 2,5  metri, iar blocurile uriaşe sunt de două ori mai grele decât cele folosite la Piramida din Gizeh. Sculpturile reprezintă un cadran solar, un telescop (30 tone şi 7m), un obelisc, o fântână, stele şi planete, mese, 25 de scaune tip balansoar, scaune în formă de semilună, o cadă de baie, paturi şi un tron regal. O poartă de 45 de tone se deschidea până de curând doar la atingerea unui deget. 

Când nu a mai funcţionat, echipa de ingineri care a reparat mecanismul a fost impresionată de simplitatea lui. L-au refăcut, dar nu se mai mişcă la fel de lin. Mai găsim şi un obelisc de 12 metri şi 28,5 tone. 

Teoria magneţilor individuali. În timpul vieţii sale, Leedskalnin a publicat în ziarele locale cinci broşuri. Prima e, de fapt, un tratat de educaţie morală, tipărit doar pe paginile din stânga, şi începe cu următoarea prefaţă: „Cititorule, în cazul în care pentru orice motiv, nu îţi plac lucrurile pe care le spun, am lăsat spaţiu, astfel încât să poţi scrie opinia ta vizavi”. Într-o broşură, Leedskalnin şi-a vărsat furia pe fata care l-a refuzat. În „Sweet Sixteen” susţine că fetele ar trebui să rămână curate tot restul vieţii, băieţii sunt cei care le murdăresc. Castitatea fetelor este atât de importantă încât, „în cazul în care mama unei fete crede că există un băiat undeva care are nevoie de experienţă sexuală, atunci ea însăşi ar putea fi o staţie experimentală pentru băiat, pentru a-şi salva astfel fata”. Cea de a doua secţiune continuă tema educaţiei morale, cu sfaturi despre cum trebuie să-şi crească părinţii odraslele. Leedskalnin era retras, dar avea opinii politice puternice. El acorda drept de vot numai proprietarilor (şi proporţionakl cu mărimea proprietăţii) şi susţinea că „Oricine este prea slab pentru a-şi construi propria viaţă nu este suficient de puternic pentru a vota”. Cea mai importantă scriere a lui conţine teorii despre interacţiunea dintre electricitate, magnetism şi corp. Metalul în sine nu este magnet, adevăraţii magneţi (individuali) circulă în metal. Toată materia e acţionată de ceea ce el a numit „magneţi individuali”. Lucrurile conţin un număr diferit de magneţi. De exemplu, fierul are mai mulţi magneţi decât lemnul. Daca am face o baterie cu cupru pentru borna pozitivă şi carne de vită pentru terminalul negativ, am primi mai mulţi magneţi decât atunci când am folosi la borna pozitivă cupru, iar la cealaltă cartofi dulci. Oamenii de ştiinţă au observat tot timpul doar „o jumătate din conceptul întreg”, credea el. 

Mic, dar voinic. Principalele întrebări care se ridică în legătură cu această construcţie colosală ar fi: Cum a reuşit un om firav, cu puţin peste 45 de kg, să mute şi să asambleze cu mâinile goale nişte blocuri de piatră de câteva tone? Ce cunoştinţe ştiinţifice deţinea acest funcţionar modest, cu numai 4 clase? Cum a încărcat pietrele în camion în câteva minte şi cum le-a descărcat? De ce a mutat grădina? De ce realizat tocmai sculpturi cu teme astronomice? Şi, la urma urmei, de ce a făcut acest ansamblu de megaliţi moderni, comparat cu faimosul Stonehenge, cu piramidele egiptene şi Taj Mahal (ridicat în 20 de ani, de mii de sclavi), dacă nu a desecretizat metoda de lucru şi nici n-a profitat în vreun fel de pe urma ei? Leedskalnin provenea dintr-o familie de zidari, dar de la a ridica o casă până la a jongla cu stâncile e cale lungă. Singurul mecanism descifrat este cel al porţii, care nu se bazează pe nimic altceva decât un ax. Dar cum de a reuşit să scobească piatra, fără zgomot, în timp extrem de scurt, fără utilaje, nu înţelege nimeni. El sugera în scrierile lui că s-a folosit de magnetism, în încăperea în care dormea găsindu-se ulterior o roată cu magneţi. Dar la ce folosea cutia din vârful trepiedului şi unde a dispărut? A fost Leedskalnin un om de ştiinţă care a făcut poate cea mai mare descoperire a secolului?

Explicaţii care nu conving. Unii cercetători consideră că misterul poate fi elucidat pornind de la decizia letonianului de a muta ansamblul. Oficial, motivul ar fi ba un nou cartier care îi ameninţa intimitatea, ba nişte huligani, care-l bătuseră, sperând că e putred de bani. Se pare că Leedskalnin a găsit un loc mai potrivit pentru opera lui, cu proprietăţi neobişnuite, în care lucrurile deveneau mai uşoare, iar pietrele puteau fi transportate uşor dintr-un loc în altul. Există aşa ceva? Unii susţin că Leedskalnin nu descoperise secretele levitaţiei sau antigravitaţiei, ci pe cel al forţelor telurice ale Pământului. Astfel, el şi-a mutat castelul pe un vortex energetic mai puternic. Poziţia construcţiei ar fi fost aleasă la intersecţia unor benzi energetice, lucru uşor de demonstrat, traseele acestora fiind cunoscute specialiştilor. În aceste puncte, lucrurile devin uşoare ca fulgul. Mai exact, Castelul de Coral stă pe o anomalie gravitaţională. Cum nu cunoaştem o alta, uşor accesibilă, nu gropile de pe fundul oceanelor, teoria e încă o ipoteză. Alţii presupun că letonianul a mişcat pietrele bombardându-le cu unde radio. Alţii au căutat cheia misterului în scrierile lui. „Sweet Sixteen”, un text destul de caraghios, ar trebui să conţină indicii ascunse. Tocmai de aceea, Leedskalnin a lăsat paginile goale, pentru ca acela care citeşte să transcrie textul decriptat. Dar care este codul? 7129/6105195? Până în prezent, nu s-a găsit nimic. Poate chiar numărul 16 e cheia. Textele originale sunt aici. 

Pasagerul Leedskalnin. 

Pe website-ul www.ellisisland.org, îl găsim pe Leedskalnin, ca pasager pe vasul Pennsylvania, plecat din Hamburg şi ajuns la New York pe 6 aprilie 1912. Numele lui e ortografiat altfel (după cum a crezut funcţionarul), iar la domiciliu este trecut Kuzylas, Russia. Fără îndoială este vorba de excentricul nostru, care avea 25 de ani şi călătorea cu încă doi conaţionali, cam de aceeaşi vârstă. Mai aflăm că au venit la un prieten comun, că avea ochi albaştri, era sănătos, nu s-a declarat poligam sau anarhist şi măsura cam 1,70 m.

Cronovizorul-cel mai mare secret al Vaticanului!

Crucificarea lui Isuspe Golgota

În anul 1952, Padre Ernetti i-a uimit pe apropiaţii săi când le-a arătat un aparat  care era capabil să facă nişte fotografii captate din trecut. În acest fel s-a născut povestea cronovizorului, un aparat sofisticat şi greu de înţeles chiar şi pentru vremurile noastre, care era capabil să vadă în trecut şi să capteze imagini foarte clare. Cu ajutorul acestui aparat călugărul Ernetti a reuşit să fotografieze cele mai importante evenimente care s-au petrecut pe Pământ, cum ar fi moartea lui Iisus sau viaţa tumultuoasă a lui Napoleon.
Cronovizorul captează imagini din trecut, sub forma unor holograme care se desfăşoară într-un spaţiu cilindric. Singura întrebare este până unde putea să meargă acest aparat ţinând cont că istoria Pământului este una impresionantă ca să nu mai vorbim de cea a Universului?
Călugărul a murit în anul 1994 ducând cu el în mormânt patentul invenţiei sale. Padre Ernetii era cunoscut în lumea clericală ca fiind un exorcist consacrat, profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia, dar absolvise şi facultatea de fizică.
Se pare ca , datorita faptului ca un astfel de aparat ar fi schimbat complet lumea din punct de vedere moral si spiritual, el ne-a fost interzis. Orice dogma ar fi putut fi verificata, nimeni nu ar fi putut sa mai minta, iar minciuna este o aberanta coordonata pentru lumea de azi – dar nu si pentru cea de maine.
Povestea cronovizorului. Totul a început pe 15 septembrie 1952 în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano, când cei doi ascultând muzică simfonică, o voce pe fundal a început să se audă. Experimentul a luat amploare şi încă 12 savanţi i s-au alăturat, printre care se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Werner von Braun, specialist în rachete, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii şi “părinţii” programului atomic american. Aparatul era compus din trei părţi distincte, mai multe antene capabile să capteze lumina şi sunetul, un captator activat şi dirijat de undele luminoase şi un sistem complicat de înregistrare a imaginilor. Atunci când a fost întrebat cine a inventat cronovizorul, Padre Ernetti a răspuns că “a fost o invenţie colectivă“. “Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sunt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum câteva de secole.”, susţinea Padre Ernetti, la vremea respectivă.
Au filmat crucificarea lui Iisus! În data de 2 mai 1972, săptămânalul italian La Domenica del Corriere a publicat un articol însoţit de o fotografie captată de cronovizor chiar în ziua în care Iisus a fost crucificat. Într-un interviu Ernetti susţine că au putut să filmeze moartea Mântuitorului cu toate că au întâmpinat probleme majore pentru că la vremea respectivă crucificările erau zilnice iar coroanele de spini erau puse pe capetele condamnaţilor.
El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu câteva zile, în seara Cinei cea de Taină: „Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“. Acest articol a stârnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atât în faţa unei descoperiri uluitoare, cât mai ales a perspectivelor deschise.
In zilele de 12 si 14 ianuarie 1956 au fost captate si inregistrate imagini din drumul patimilor pe Golgota facut de Iisus Cristos. Multe amanunte sunt diferite fata de descrierea din evangjhelii, dar fondul este acelasi. “Am vazut totul: agonia de pe Muntere Maslinilor, tradarea lui Iuda, procesul, Patimile. Iisus era deja desfigurat cand a fost adus in fata lui Pilat. Am urmarit urcarea pe Golgota, Drumul Crucii, insa perioada medievala a deformat intrucatva evenimentele, adaugand si episoade noi. Cristos nu a cazut niciodata, de altfel nici nu purta intreaga cruce. Ar fi fost mult prea grea. Nu ducea decat bara orizontala pe umeri, asa-numitul patibulum. Picioarele ii erau legate de ale celorlalti doi condamnati care au fost crucificafi odata cu El. Era complet desfigurat. In urma flagelarii, carnea ii fusese sfasiata, in unele portiuni se vedea chiar osul. Dar cum, conform legii romane, condamnatul trebuia sa ajunga viu la locul executiei, soldatii i-au cerut unui om din multime, zis Simon din Cirene, sa il ajute. Am urmarit scena si in Evanghelie.
Dar acolo, momentul a fost uneori altfel interpretat… Exista texte care atunci cand le citim ne fac sa-l invidiem pe Simon pentru rolul jucat si sa ne dorim, in adancul sufletului, sa fi putut si noi si sa il ajutam pe Cristos sa duca crucea. Numai ca Simon a facut totul de nevoie, a executat doar o porunca a soldatilor. Intreaga faptura a Lui Iisus emana asemenea maretie, incat toti cei prezenti – evrei, greci, romani – se retrageau din fata Lui, prabusindu-se la pamant. Au ramas in picioare langa El doar Maria, apostolul Ioan si celelalte doua Marii. ”De fiecare data cand Iisus vorbea, toti amuteau.
Chipul Sau, desi exprima durere, ramanea nobil, hieratic. Fiind rastignit pe cruce, Iisus a rostit: „Acum, ca sunt proslavit, ii voi atrage pe toti la mine.” Uneori, textul Evangheliilor subliniaza un alt sens decat cel real conferit cuvintelor lui Iisus. De exemplu, cand El rosteste: „Mi-e sete!”, se refera la o sete spirituala, nu o senzatie fizica.

Perspectiva fascinanta a vizualizarii unor evenimente din trecutul individual sau colectiv a preocupat mintile multor oameni de stiinta, dar si ale metafizicienilor si scriitoriilor de literatura S.F. in mod aparent paradoxal, desi clericii nu sprijina, in general, asemenea initiative, realizarea unui atare dispozitiv apartine tocmai unui om al Bisericii Catolice. Fara indoiala, masina de explorat timpul cea mai faimoasa si cunoscuta este aceea a parintelui benedictin italianPellegrino Ernetti. Cronovizorul sau este o masina pentru a “vedea” in trecut, prin intermediul careia se acceseaza imagini si sunet ale unor evenimente petrecute.
Prin intermediul unor tehnici moderne, la fel cum un sistem AV sau IT acceseaza un canal de televiziune si inregistreaza o emisiune (pe banda, disc sau alt suport), cronovizorul reglat, sincronizat cu momentul din trecut ales de catre experimentator, pastreaza rezultatele prin aceleasi procedee video si audio. Acesta pare sa ne furnizeze modul ideal de a ne cunoaste trecutul si de a dezvalui misterele istoriei.
“Principiul ce sta la baza acestei masini este foarte simplu si cineva l-ar putea reproduce cu intentii rele. Dar va spun, am demonstrat ca lungimile de unda vizibile si audibile din trecut nu sunt distruse, nu dispar. si nu doar pentru ca sunt energie. Maretia acestei inventii a fost ca am putut recupera acea energie pierduta si recompune scene petrecute in urma cu secole.”
Din punct de vedere istoric, scriitorii SF precum H.G.Welles, au fost atrasi de posibilitatile existentei sau crearii unei masini a timpului. Una dintre cele mai corecte descrieri, coerenta din punct de vedere stiintific, a unui mecanism de acest tip a fost oferit in 1980 de catre astrofizicianul Gregory Benford in romanul sau Timescape, in care autorul a descris un sistem de transmisie a mesajelor in trecut pe baza de tahioni, particule avand viteza hiperluminica (mai mare decat viteza luminii).
Prin anii ’50, perioada in care, Ernetti isi incepea experimentele, au fost publicate mai multe lucrari pe tema fotografierii evenimentelor trecute; atunci au aparut termeni precum „cronoscop” sau „cronotunel” (“A Statue for Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi gasit in “Other Days, Other Eyes” , unde Bob Shaw descrie un cronovizor ce folosea cristale speciale, capabile sa incetineasca viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul.
Ernetti a facut cunoscut cazul cronovizorului sau in 1972, intr-un interviu publicat in revista La Domenica del Corriere(numarul din 2 mai 1972), unde afirma ca a participat la construirea si punerea in functiune a unei masini capabile sa inregistreze imagini si sunete din trecut.
In iulie 1965 L´Heure d´Étre, o revista franceza de factura religioasa, face referire la cronovizor, apoi in ianuarie 1966 publicatia italiana Civiltà delle Macchine tipareste articolul L´oscillografo elettronico. Cele doua articole au trecut neobservate, insa interviul din 1972 a stararnit o deosebita reactie de curiozitate, entuziasm si efervescenta, mai ales in privinta perspectivelor deschise.

Parintele Ernetti afirma ca masina sa a functionat perfect si cu ajutorul ei a putut reconstitui portiuni ale unor piese musicale pierdute timp de secole, precum Thyestes de Quinto Ennio, reprezentata la Roma in anul 169 i.Hr. Din alte afirmatii ale sale rezulta ca a fost martor la momente importante din mileniile trecute: distrugerea Sodomei si a Gomorei, crucificarea lui Iisus (fiind in masura sa auda ultimele sale cuvinte), vizionarea tablitelor cu poruncile primite de Moise.
Fazele de inceput ale proiectului s-au derulat in 1952. In timpul unei sedinte de inregistrare de muzica gregoriana in laboratorul parintelui Agostino Gemelli, s-a intamplat ceva neprevazut: pe 15 septembrie, redand banda inregistrata, Gemelli si Ernetti au fost uimiti sa descopere ca s-a auzit si o voce inexistenta in timpul inregistrarii. Vocea a fost recunoscuta cu emotie de Gemelli ca apartinand tatalui sau defunct, ceea ce i-a impresionat profund pe cei doi preoti.
Momentul in care s-a auzit vocea tatalui parintelui Germelli nu a fost unic si poate nici intamplator, pentru ca se afla intr-o perioada in care s-au facut nenumarate astfel de experimente. Probabil ca nici cei doi preoti nu erau straini de rezultatele acestora, dar fiind fete bisericesti evitau explicatiile privind cercetarea unui fenomen contrar dogmei si condamnat de biserica.
Fenomenul voce electronica (FVE – Phénomène de voix électronique PVE in franceza, Electronic voice phenomenom EVP in engleza) este cunoscut in intreaga lume si indica existenta pe o inregistrare audio a unui mesaj verbal, in majoritatea cazurilor un singur cuvant sau o propozitie foarte scurta, de provenienta necunoscuta, inserat in continutul principal.
Explicatiile sunt foarte variate, de la fenomene fizice (interferente, inregistrari reziduale, campuri electromagnetice puternice), psihologice (efecte similare fosfenelor din domeniul vizual, sau a perceptiilor cantonate in domeniul iluziilor cvasi-patologice generate de o imaginatie excesiva), pana la ocultiste sau paranormale (voci ale spiritelor transferate dincolo, psihokinezie, telepatie), dar nici una dintre acestea in stare sa lamureasca fenomenul ori sa fie cat de cat plauzibila.
Din pacate, exista un curent puternic de false “teorii stiintifice” elaborate cu scopul evident de dezinformare, care de care mai aberante, ca de exemplu: “contactul cu lumea de dincolo se realizeaza prin frecventele televizorului, radiolui sau calculatorului cunoscute de obicei ca zgomot”.
Nu este vorba de vreun contact, mesajul, informatia nu se transmite prin “frecvente”, televizorul si radioul nu au “frecvente” proprii de emisie, ci primesc un semnal modulat pe o frecventa purtatoare care in nici un caz nu este nici zgomot si nici zgomot alb.

Zgomotul alb este un proces aleator cu densitate spectrala de putere constanta intr-o banda infinita de frecvente. Prin urmare, zgomotul alb nu este un semnal, o informatie sau o frecventa, ci un zgomot uniform egal in toata banda de frecvente si (operatorii radio o stiu si o folosesc) el este depozitul tuturor informatiilor. Daca se suprapun mai multe informatii, astfel incat extragerea unui semnal din zgomot sa devina imposibila, acestea se transforma in zgomot. Daca se suprapun un numar infinit de informatii, acestea tind sa devina zgomot alb. Remarcabilul doctor Jacques Benveniste a obtinut rezultate exceptionale de transmitere a informatiei folosind APA ca suport de transfer si un generator de zgomot alb pentru extragere.
Specialitatea parintelui Ernetti era muzica prepolifonica, adica muzica perioadei 2000 i.H. – 1200 d.H. Parintele Ernetti avea remarcabile cunostinte de muzica egipteana, sumeriana si vedica. Colaboratorul parintelui Ernetti, parintele Agostino Gemelli, era doctor in medicina si specialist in fizica cuantica. De asemenea, el era intemeietorul Universitatii Catolice din Milano (al carui rector a fost timp de 40 de ani). Acesti doi remarcabili oameni de stiinta au conlucrat la realizarea cronovizorului cu alte figuri de marca ale stiintei mondiale, precum Enrico fermi si Wernher von Braun.
Odata finalizate cercetarile lor, impreuna cu parintele Ernetti, Agostino Gemelli a obtinut o audienta la Papa Pius al XII-lea, cu scopul de a-i relata Sfintiei Sale despre eficacitatea cronovizorului. Reactia Papei a fost surprinzator de benevolenta: el a vazut in acest dispozitiv simbolul „inceputului unui nou studiu stiintific pentru confirmarea credintei in Lumea Cealalta”.
Concluzia lui Ernetti si a lui Gemelli era ca toate particulele elementare traiesc si sunt vitale, fiind formate din unde sonore („La inceput a fost Cuvantul”; Geneza). Aparatul lor nu capta imagini si sunete aidoma unui film, ci sub aspectul unei holograme, in trei dimensiuni. Imaginile erau alb-negru, dar erau dinamice si prevazute cu sonor. Aparatul putea fi reglat asupra locului si epocii care se dorea a fi observata. Cei doi cercetatori puteau, de asemenea, alege un anumit personaj din trecut, pe care doreau sa-l urmareasca. Cronozivorul era reglat asupra acestuia, si aparatul il urmarea automat.
Parintele Ernetti era convins ca fiecare fiinta are un tip de unda proprie, aidoma unor amprente digitale care ii confera unicitate. De asemenea, vocea fiecarei fiinte umane este unica. Tinand cont de aceste elemente, aparatul era reglat pe „frecventa” persoanei in cauza, si apoi aceasta era urmarita automat, in evolutia sa.
Mai intai, cercetatorii clerici au dorit sa verifice autenticitatea capturilor sunet – imagine ale cronovizorului. Astfel, ei au ales o scena video recenta, despre care aveau suficiente date. Ei au reglat cronovizorul pe Mussolini, in timpul unui discurs al sau. Apoi au mers in timp pana la Napoleon, care anunta proclamarea Republicii Italiene. Ulterior au ajuns in antichitatea romana, asistand la un discurs al lui Cicero.
Dar incursiunea cea mai impresionanta in trecut, cu ajutorul cronovizorului, a constat in captarea momentului Patimilor lui Iisus si a rastignirii pe cruce. Ernetti si Gemelli au pornit de la ultima Cina. Apoi, sub privirile lor uimite, s-au derulat scenele agoniei de pe Magura Maslinilor, tradarea lui Iuda, procesul, calvarul. A urmat urcarea pe Golgota si Drumul Crucii – cu unele elemente diferite decat cele consemnate in scrierile perioadei medievale. Astfel, imaginile captate prin cronovizor au aratat ca Iisus nu a cazut niciodata, si nici nu purta intreaga cruce (care ar fi fost mult prea grea!), ci doar bara orizontala fixata pe umeri (asa-numitul patibulum).
Dupa crearea acestui dispozitiv de vizualizat scene din alte timpuri, parintele Ernetti, de acord cu parintele Gemelli, au hotarat sa demonteze aparatul si sa-l depoziteze intr-un loc sigur. Ei au considerat ca cronovizorul poate constitui un pericol, in mainile unor raufacatori. Aparatul poate efectiv capta trecutul oricui, in intregime si fara exceptie. Nimic nu ar mai putea fi tinut secret. Aceste aspecte pot bulversa lumea prin implicatiile lor, iar daca este folosit in scopuri josnice, cronovizorul poate constitui poarta catre o dictatura cumplita care s-ar putea instaura pe pamant!
Un aspect si mai uluitor consta in faptul ca unele unde captate pot apartine si unui eveniment care nu s-a produs inca, asadar, unui moment viitor! Insa este binecunoscut faptul ca vitorul consta dintr-o suma de evenimente inzestrate cu anumite probabilitati de producere, care creeaza anumite „linii de univers”. In functie de circumstantele unui anume moment prezent se selecteaza cea mai probabila versiune a unui viitor, a unei „linii de univers”, dar aceasta poate ceda locul in favoarea alteia, daca cineva actioneaza in prezent intr-un mod specific. Asadar, viitorul este in continua prefacere, nefiind fixat.
In orice caz, cu ajutorul unui dispozitiv de tip cronovizor se poate rescrie istoria. Evenimente care se vor fi prezentat subiectiv vor putea fi analizate cu ajutorul cronovizorului. Pana cand va fi pus la dispozitia oamenilor de stiinta pentru a fi cercetat, dispozitivul care „vede” trecutul sta undeva in pivnitele incuiate ale Vaticanului, fiind un secret extrem de bine pazit.
Cronovizorul a fost distrus (asa se spune…)
Chiar cu un an înainte ca părintele Ernetti să moară, în 1993, s-a luat decizia ciudată ca aparatul sa fie distrus. Motivul, suspect de banal, a fost că aparatul permite să se vadă trecutul oricui şi orice secret putea fi spulberat.
Pe de cealaltă parte foarte mulţi cercetători sunt sceptici în privinţa invenţiei lui Ernetti, contestând cu vehemenţă existenţa cronovizorului. În tot acest timp Biserica susţine că preotul a inventat un aparat deosebit dar nu se ne spune ce. Este greu de crezut ca Vaticanul putea să joace o asemenea farsă, fără precedent, doar de dragul publicităţii.
Cu siguranţă că un asemenea secret trebuie să fie foarte bine păzit şi se afla în cel mai sigur loc cu putinţă din Vatican. Întrebuinţarea cronovizorului poate să fie una multiplă, se poate scrie istoria, iar cele mai controversate fapte se pot lămuri în doar câteva secunde, însă, deocamdată nimeni nu are acces la această invenţie atât de importantă pentru omenire.
Surse: http://www.esoterism.ro/ro/cron.php si http://www.efemeride.ro/mistere-2/cronovizorul-povestea-aparatul-care-filmeaza-trecutul/

Fotografia cu Isus!

În anul 1967, o femeie, care dorește să-și păstreze anonimatul, vizita Israelul. Chiar pe plaja Mării Galileei a fost abordată de mai multe ființe umanoide care i-au spus că o să-i facă un mic cadou. În doar câteva secunde a fost pur și simplu mutată în fața unei scene care se petrecea cu circa 2000 de ani în urmă, când Iisus cutreiera lumea pentru a-și face cunoscută credința.

Femeia a fost puțin șocată în clipa în care l-a văzut pe Iisus în carne și oase, dar a fost inspirată și a scos aparatul foto pentru a imortaliza momentul. Când a ajuns acasă a developat filmul și a constat că avea mai multe poze cu Iisus, care era însoțit de discipolii săi.

Scena s-a derulat cu o rapiditate greu de descris, iar când toată povestea s-a terminat extratereștri umanoizi au dispărut pur și simplu.

Această întâmplare i-a schimbat pur și simplu viața respectivei femei, dar din motive lesne de înțeles i-a fost frică să facă publică această poveste de-a lungul timpului. Abia acum, când perspectiva omenirii este în plină schimbare, iar fenomenul OZN este atât de mediatizat, anonima a făcut publice atât pozele, cât și întâmplarea petrecută cu aproximativ 50 de ani în urmă.

În imagine alturi de Isus aoare Iosif din Arimateea și Maria Magdalena!