În urmă cu aproximativ 13.000 de ani, clima europeană era destul de
asemănătoare cu cea a zilelor noastre, exceptând partea de nord a
continentului, în care mai persistau încă urmele ultimei Epoci de
Gheaţă. În acea perioadă clima s-a schimbat brusc şi dramatic, gheţarii
au început să se topească repede datorită creşterii accelerate a
temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii de proporţii în mari regiuni
ale Europei. Noi ne vom referi în continuare la zona ţării noastre şi în
special la zona Mării Negre.

Studiind geografia Mării Negre, doi geologi americani W. Ryan şi W.
Pitman de la Universitatea Columbia au ajuns la concluzia că în acele
vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era decât un lac uriaş cu apă
dulce, înconjurat de terenuri fertile, cultivabile, nivelul lacului
fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel al Marii Mediterane. Dar în
urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi
imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat
inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi
Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării Negre a crescut într-un timp
relativ scurt, până când a ajuns să inunde pământurile din jurul
fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei ipoteze vine structura
atipică a fundului Mării Negre, unde se văd terasele unor plaje care
înaintează în largul mării şi astfel se explică şi de ce Marea Neagră
are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie cu cel al Mediteranei.
Fost comandant în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii ca şi
oceanograf, doctor în geologie marină şi geofizică, Robert Ballard şi-a
dedicat întreaga viaţa explorării oceanelor, fiind cel care în 1985 a
descoperit rămăşiţele subacvatice ale celebrului vas Titanic. În cadrul
unei conferinţe publice susţinute în 2008, oceanograful Robert Ballard
prezintă descoperirile făcute în Marea Neagră şi afirmă următoarele: „
pentru
că nu există oxigen, Marea Neagră este cel mai mare rezervor de
hidrogen sulfurat de pe pământ. Epavele sunt perfect conservate. Toate
detaliile lor sunt perfect conservate. Priviţi acele artefacte, încă se
vede mierea cum curgea din vase.”
Peştera Movile, un ecosistem unic în lume
Recent, în urma cercetărilor efectuate, Ballard a emis ipoteza că
Potopul descris de Biblie ar putea fi localizat pe actualul teritoriu al
Mării Negre. Astfel, o echipă de cercetători a filmat în largul Mării
Negre, cam la 20 km de ţărmul turcesc mai multe artefacte specifice
perioadei comunei primitive. Aceste descoperiri arată clar că ţărmul
fostului lac cu apă dulce a fost locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns
şi în urma descoperirii a câtorva specii de scoici, unele dispărute,
altele pe cale de dispariţie, dar toate cu o vechime cuprinsă între
7.500 – 15.000 de ani. În lipsa curenţilor marini, apele dulci au rămas
neamestecate cu apa sărată provenită din Marea Mediterană. Mai mult
decât atât, mediul marin din acea zonă prezintă condiţii optime de
conservare a habitatului de acum câteva mii de ani, din cauza lipsei de
oxigen.
Devenită celebră în urma cercetărilor făcute de NASA, Peştera Movile
situată lângă coasta Mării Negre este un loc unic în lume datorită
ecosistemului său neobişnuit. În această peşteră există ape bogate în
hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în dioxid de carbon şi metan.
Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că ecosistemul peşterii este
complet independent de cel existent pe pământ şi că în urma unui
eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi singurul
supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit această
peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici s-ar fi
putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul separării
peşterii de mediul experior, singurele organisme care au supravieţuit
transformărilor climatice au fost cele care trăiau în această peşteră
caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au fost nevoite să se
adapteze la condiţiile extreme de mediu prin pierderea pigmentului,
dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar cel al văzului dispărând
complet. Ceea ce o face atât de specială şi unică este faptul că materia
organică primară este sintetizată de bacterii chimiosintetizante,
producătorii primari fotosintetizanţi lipsind, în interiorul peşterii
nefiind lumină. Astfel acesta este singurul ecosistem bazat complet pe
energia chimică folosită de aceste sulfobacterii care folosesc
hidrogenul sulfurat din apă.
Pădurea preistorică
Se ştie că o foarte mare parte din Europa era acoperită de păduri, iar
pe teritoriul ţării noastre aceste suprafeţe împădurite acopereau nu
doar munţii, dar şi dealurile şi o mare parte a câmpiei, astfel că
pământul românesc era acoperit în proporţie de 60 – 70 % cu păduri.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea
Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos
la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri.
Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au
descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate
într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea
vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea
acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că
pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au
urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au
întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă
cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti,
Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de
graniţele ţării noastre.
Concluzia la care au ajuns cercetătorii a fost că această pădure a fost
într-adevăr acoperită de o cantitate uriaşă de apă, dar care s-a retras
într-un timp extrem de scurt, lăsând în urmă acea depunere de nisip
sărat care a dus la conservarea excelentă a copacilor. Pornind de la
ipoteza lui Ballard cum că pe actualul teritoriu al ţării noastre ar fi
avut loc un adevărat potop datorită imensei cantităţi de apă ce s-a
revărsat asupra pământului, ne punem întrebarea cât de mare putea fi
acel val uriaş astfel încât să acopere suprafeţe întinse de pădure.
Cetatea scufundată
În anul 2004, o echipă de scafandri specializaţi în arheologie
subacvatică au făcut unele cercetări în largul Mării Negre pentru a
căuta vestigiile scufundate ale vechiului oraş Callatis. Această primă
expediţie a fost condusă de Jeno Szabo, singurul român care a făcut
parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau. În urma acestei expediţii
s-au găsit piese arheologice şi urme ale vechiului oraş pierdut. Dar
aceste cercetări au fost întrerupte din lipsă de fonduri. Mai târziu, în
anul 2007 s-a reluat această expediţie la care li s-au adăugat şi alţi
scafandri specializaţi din Ungaria şi, dotaţi cu aparate performante cu
tehnologie de ultimă oră, au detectat cu ajutorul sonarelor o „anomalie”
ciudată în adâncurile Mării Negre.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub nisipul de pe fundul mării, s-au
descoperit artefacte, pereţi, coloane şi străzi pavate. Atunci,
scafandrii au realizat că au găsit ceea ce căutau, vechiul oraş pierdut
al Callatisului, întemeiat de greci la porunca oracolului din Delfi, pe
locul unei aşezări getice. Coordonatele relevate de aparatura folosită
în timpul cercetărilor au evidenţiat o arie de opt kilometri pătraţi
unde au fost înregistrate aşa-numitele „anomalii” - puncte care se
diferenţiază de relieful natural.
Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale
vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate
aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un
farmec misterios şi fascinant ţării noastre.
Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate
Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie
tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect
arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea
Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială
şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au
schimbat. Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit
de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în
subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante
rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa
economică a insulei.
În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte
grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de
elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru
cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un
miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii
energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a
băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită. Motivul real
pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că
dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi
dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi
permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de
statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula
are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu
este locuită permanent. Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este
posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial
condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au
deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical,
însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor.
În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o
decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula
Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă
cu un an mai târziu, denumind-o Balii. De curând, pe această insulă se
va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având
în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze
varianta de zonă locuibilă.
Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei
Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula
Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a
Deltei Dunării.
Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început
colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine
dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între
sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia
Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar
nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră
sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.
În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o
unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi
ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub
stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv
Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.
În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv
de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde
Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub
suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din
1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din
nou României.

În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale
sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace
din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile
Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi
Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului
Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare
ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul
1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.
La 4 februarie 1948 s-a încheiat „
Tratatul de prietenie, colaborare
şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi
Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele
două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest
protocol preciza, printre altele, că „
Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.
Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al
U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat
astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite
prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au
scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula
Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă,
ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu,
se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov,
prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu,
ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „
Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.”
Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi
rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul
românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului,
care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci
ambele documente sunt nule şi neavenite.
În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază
militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al
fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei
U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit
tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.
Descoperirile arheologice de pe Insula Albă
Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice
apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula
Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu:
Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă
înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor),
Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a.
Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce,
Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din
Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat
Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi
ai antichităţii şi Evului Mediu.
De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele
acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor
insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această
insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în
cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX
pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.
Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte
de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo,
iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.
Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul
hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a
venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe
Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al
Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni
paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi
vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu
veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic
Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni,
că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii
fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în
fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în
cinstea lui.
Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După
mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din
adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui
rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse
într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în
cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu
au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a
staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost
cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky,
din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din
cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui
templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari
de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri.
Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică
epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia:
ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar
calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă.
Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai
multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru
depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este
menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de
geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost
descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului
Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor
locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii
care locuiau pe „insula sfântă”.
Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „
Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că:
«…/
unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau
Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor
Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al
milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile
Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../ Istoria lor,
trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de
săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului,
care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei
antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»
Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.)
arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne
spune că: „
Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a
oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră
greu răniţi. Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o
luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza
căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii
sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise
să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el
s-a întors apoi sănătos.”
Importanţa spirituală a insulei
Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi
istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie
avut în vedere este cel spiritual.
Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă
ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum
şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie
privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu
stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul
veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare
responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă,
acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate
extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi,
oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din
care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la
bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens
superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice,
asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă
energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară.
Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila
pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale
şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri
dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului
univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a
energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm
puţin geometria sacră.
Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi
sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne
raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim
de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu
evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata
geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este
organică şi vie.
Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de
pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor
energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc:
vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele
umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale,
translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care
o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor
după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o
îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc. În acele zone s-au ridicat
diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră.
Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin
intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi
astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din
piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele
închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului
închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a
constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a
liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar
fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi
caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită
calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.

În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru
Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât
de frumos:
„
Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele
aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei.
Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă
sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se
şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste
pustietatea lucie a mării.
După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o
movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi
fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O
barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al
acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel
înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la
Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga
întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult,
acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a
însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun,
zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor
care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i
spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi
muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a
templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far.
Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi
crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin
mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de
coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea
s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din
limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri.
Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul
nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am
văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu
sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub
farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din
zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a
valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”